Legenda bătrânei colectiviste
Într-un sat, departe de București, trăia Maria, o săteancă harnică și cinstită. Toată ziua, ea muncea la Cooperativa Agricolă de Producţie, iar pentru zilele de muncă prestate era răsplătită cu produse alimentare, acestea constituind singura sa posibilitate de-a obţine de-ale gurii, în acele vremuri. Din cauza colectivizării, Maria a pierdut tot ce avea. Îi rămăseseră doar casa și grădina din jurul casei. Având una dintre cele mai arătoase case din sat, Maria fusese obligată să găzduiască mereu pe câte cineva: un doctor, un miliţian.
Maria era văduvă de mai mulţi ani, iar Gheorghiţă, unicul său fiu, se stabilise de mult în București. El se însurase cu Ioana, o colegă de facultate, și aveau un copil de doi ani. Trăiau într-un apartament de trei camere, cumpărat în rate. Din când în când, Maria se ducea la Oficiul Poștal din comună și, la Telefoane, facea comandă pentru o convorbire telefonică. Vroia să știe ce mai face Gheorghiţă.
Cu cele primite de la colectivă, cu legumele din grădină, cu cele câteva găini, Maria se descurca. Ba reușea să crească și un porc pe care îl împărţea cu Gheorghiţă. Când toate preparatele din porc erau gata, Maria dădea un telefon și își chema feciorul, care venea neîntârziat.
Dar anii treceau, iar Maria a ajuns și la vârsta senectuţii. Munca la C.A.P. era grea, iar pe ea o cam lăsaseră puterile. Își dădea seama că nu mai reușește să-și îndeplinească normele de muncă impuse. În consecinţă, produsele primite de la C.A.P. erau insuficiente. Uneori, Maria se gândea să-i telefoneze lui Gheorghiţă și să-i spună că nu se mai descurcă singură. Dar se jena să-și mărturisească neputinţa, căci nu i-a plăcut niciodată să se plângă de ceva. Tot amâna această convorbire cu fiul ei, dar trebuia să vină și ziua asta. S-a dus la Telefoane, a vorbit cu Gheorghiţă, iar acesta i-a spus să revină peste trei zile, ca să aibă timp să se sfătuiască și cu soţia sa. Peste trei zile Gheorghiţă i-a comunicat ceea ce Maria spera să audă:
-Mamă, mută-te la noi, la București. Vinde tot. Vezi să iei bani frumoși, să nu te păcălească vreunul.
A găsit un cumpărător Maria, iar după ce a primit banii, s-a pregătit de drum. Și-a facut valiza, a ascuns cu grijă banii . Era mulţumită că își va trăi bătrâneţea alături de fiul său, dar și putin tristă că va părăsi locul unde a trăit o viaţă. Cu valiza într-o mână, Maria a ieșit pe portiţă, a trecut pe la cimitir, și apoi s-a îndreptat spre autogară, ca să prindă autobuzul care mergea spre cea mai apropiată gară din zonă.
În tren, lumea mai discută, ca să treacă timpul. Astfel, cei din compartiment au aflat că Maria se mută la fiul său care o așteaptă cu drag, că a vândut tot ce avea, primind 150 000 de lei, cam cât valora un apartament cu trei camere. O femeie a tachinat-o, că de fapt copiii o așteaptată mai mult pentru bani și să le spună că i s-au furat banii, să-i testeze. Lumea se amuza. Maria asculta și în minte i-a încolţit o idee.
În gară a așteptat-o Gheorghiţă. Acasă a fost bine primită. Timp de două zile nu s-a discutat despre bani. În a treia zi nora a deschis discuţia, întrebând-o dacă a reușit să vândă bine casa. Bătrâna și-a acoperit faţa cu palmele, apoi le-a spus că s-au furat toţi banii. Gheorghiţă și Ioana au tăbărât pe biata femeie, care a fost înjosită, molestată, iar în final a fost îmbrâncită afară din apartament, ca să plece unde o vedea cu ochii.
Cu obrajii scăldaţi în lacrimi, Maria a stat, ore în șir, pe treptele de la intrarea în bloc, până când o tânără a întrebat-o ce i s-a întâmplat. Printre lacrimi bătrâna i-a istorisit ce păţise, dar nici tinerei nu i-a mărturisit că, totuși, banii nu i se furaseră. Tânăra a fost impresionată de povestea bătrânei, căreia i-a spus:
-Eu am trăit la orfelinat; știu ce înseamnă să fii singur pe lume. Îi înţeleg și pe copiii dumitale, dar și ei ar fi trebuit să te înţeleagă, că puteai să păţesti cine știe ce de supărare. Eu locuiesc aici, în bloc. Am un apartament de două camere. Vino la mine că am unde să te găzduiesc. Pe mine mă cheama Ana.
Trecuse peste un an de când Maria locuia la Ana și cele două se înţelegeau de minune. Într-o zi, Ana a venit acasă cu Costel, un tânăr pe care i l-a prezentat bătrânei:
-Ne cunoscusem, cu ani în urmă, la orfelinat, iar acum câteva luni ne-am revăzut. De atunci ne întâlnim mereu, ne iubim și am hotărât să ne căsătorim. În curând Costel se va muta la mine.
Bătrâna s-a bucurat pentru Ana, dar s-a și posomorât, presupunând că ea trebuie să plece.
-Nu, dadă Marie. Nu trebuie să pleci nicăieri. Eu și Costel am crescut fără părinţi și ne-am bucura să rămâi cu noi. Dacă nu te superi, noi te vom prezenta tuturor ca fiind mama noastră.
A sosit și ziua nunţii, când Ana i-a spus bătrânei:
-Știi, mămico, așa e obiceiul, să facem nunta „cu dar”. Și noi am fost la multe nunţi și am dăruit bani mirilor, iar acum vin ei la noi și procedează la fel. Nu vrem ca dumneata să te simţi stingherită.
-Am înţeles, Anișoaro, dar eu pot să vin numai la biserică, apoi mă întorc acasă și vă aștept.
-Nu se poate, mămico. Locul dumitale va fi acolo, lângă miri, lângă nași. Uite cum facem: Ține aici o mie de lei și, când vine lăutarul să strige darul, îi dai banii și îi spui că sunt din partea mamei mirilor. Ar mai fi ceva, dar, te rog, să nu te superi. Eu o cunosc de mult pe nora matale, am fost și eu la nunta lor și nu puteam să n-o invit și eu, la nunta mea. Așa că vor fi la nuntă și Gheorghiţă și Ioana.
A fost o nuntă frumoasă, iar când s-a strigat darul, lăutarul a anunţat:
-Din partea mamei mirilor, 150 000 de lei.
Toată lumea a amuţit. Iar după câteva momente de tăcere, cineva, poate Gheorghiţă, poate Ioana, poate altcineva, a cerut lăutarului să repete ce-a spus.
(Valeriu Pasencu)