Amintiri din Epoca de Aur

Activistul si cartofii

In ultimii ani ai Epocii de Aur, absurdul unor indicatii pe linie de partid venite de la centru si amplificate pe scara descrescatoare de activisti zelosi, dadea nastere unor intamplari hilare si de multe ori hazlii, ce povestite astazi par de necrezut. Era prin ‘80 si la Bacau urma sa vina Ceausescu intr-o vizita oficiala la intreprinderile fruntase, vizita care se incheia cu acel discurs grandios pe stadion.

Cu o zi inainte, la intreprinderea de avioane, prima la care trebuia sa soseasca delegatia, era o agitatie de nedescris. Se vopseau gardurile, se aranjau aleile, se varuiau copacii. Activistul de partid, in culmea agoniei, impartea sarcini peste tot, incercand sa nu-i scape nimic. Un lucru insa, ii dadea reale batai de cap.

Pe atunci exista o indicatie de la partid care prevedea ca in incinta uzinelor, intreprinderilor, unitatilor militare, peste tot acolo unde se putea, sa nu existe portiuni de teren neexploatate, ci sa fie eventual cultivate cu legume sau alte produse agricole, ce ar fi adus un aport cantinelor. Cum ei insa nu aveau nimic cultivat si, de teama ca Ceausescu sau altcineva ar fi putut sa-i intrebe, au hotarat sa rezolve problema atunci, inaintea vizitei. Si, toamna fiind, s-au gandit sa planteze, sau mai bine zis sa implanteze, niste…varza. Macar asa de ochii lumii pe acolo pe unde trebuia sa treaca delegatia. Au telefonat la un IAS si au cerut sa li se aduca un camion de varza smulsa direct de pe camp cu radacina cu tot, pe care apoi au infipt-o in pamant bucata cu bucata la ei in incinta, intre doua hale.

”Recolta” lor arata ceva de invidiat. Plantatul respectiv s-a facut cu elevi adusi de la liceul de vis-à-vis, ce era patronat de aceasta intreprindere. A venit si Ceausescu cu intreg alaiul, a vizitat, a dat indicatii, a plecat si toti au rasuflat usurati. Nu-i intrebase nimeni de nicio “recolta”. A doua zi au fost chemati din nou elevii pentru a strange varza cu pricina, numai ca ajungand acolo, s-au trezit facand parte din decorul unei scene de vodevil, protagonistii fiind activistul de partid si administratorul cantinei intreprinderii, care se certau de mama focului.

Ce se-ntimplase: In toiul fierberii generale dinaintea venirii conducatorului iubit, indeplinirea fara tagada a sarcinilor primite, tinea loc de comunicare. Asa ca, atunci cand camionul cu varza de la IAS a ajuns la poarta intreprinderii, portarul, care habar n-avea de utilitatea acesteia, l-a directionat pe sofer la cantina uzinei ce se afla peste drum, la fel ca si liceul. Soferul, nestiind nici el despre ce e vorba s-a supus, gandind, nu-i asa, ca nu avea ce cauta niste varza intr-o intreprindere de avioane. La cantina, administratorul, care in toata agitatia nu-si mai vedea nici el capul de treburi, a dispus descarcarea verzei in magazie lasand sa desluseasca tarasenia dupa vizita oficiala.

Intre timp, activistul de partid vazind ca nu-i mai soseste varza, suna la IAS, afla ca a fost descarcata la cantina si, innebunit, ceartandu-se cu administratorul la telefon, trimite niste muncitori sa incarce varza in carucioare si s-o duca elevilor ce asteptau. Muncitorii nesupravegheati incarca toata varza dar si niste lazi cu cartofi ce se mai aflau alaturi in depozit, gandind ca seful omisese probabil sa le spuna si despre acestia.

Si asa au ajuns proviziile de cartofi ale nefericitului administrator acolo unde le statea lor cel mai bine: in pamant. Plantati de harnicele manute ale elevilor. Cu varza se descurcasera sarmanii elevi cum se descurcasera, caci fusesera intruiti cum s-o planteze, dar trezindu-se si cu cartofii si neavand pe cine sa intrebe, au hotarat sa-i ingroape unul cate unul, chiar daca unii mai mucaliti propuneau sa-i puna asa deasupra pe pamant precum varza, sa-i vada Ceausescu. De aici si supararea administratorului de cantina ce-i reprosa activistului ca nu-i supraveghease nimeni pe elevi.

Se spune ca in ziua urmatoare, cand mai treceau unii muncitori pe alee, care nestiind nimic din ce se intamplase, se cruceau vazand elevi ce scoteau cartofi si nu-si imaginau nici in ruptul capului cum de crescusera acolo, din moment ce nu vazusera nicio tulpina.

(Olivia B.)

Legenda steguleţelor

În vacanţa de vară a anului 1988, ca în toţi anii, cea mai mare acţiune era sărbatorirea zilei de 23 August. Ea nu statea sub semnul intâmplarii, se ştia din timp ce şcoli urmau să participe şi ce efective de elevi implicau în actiune. Se făceau tabele, se discuta cu părinţii să nu îşi trimită copiii în vacanţe la bunici.

Dar existau şi acţiuni spontane, la care erai luat pur şi simplu pe nepregătit. Aşa se întâmplă într-o zi de vară când într-o şcoală generală se primi un telefon de la partid că tovarăşul Nicolae Ceauşescu a hotârat să viziteze IMGB şi pe traseu trebuia să fie scoase efective de elevi care să fluture din steguleţe.

În şcoală erau „de permanenţă „doar două persoane d-na Pralea, profesoara de desen şi o tânără învăţătoare. Directoarea , care fusese sunată de la inspectorat le-a pus în vedere „să facă rost” urgent de 20 de copii , pentru că acesta era nr. cu care şcoala trebuia să participe la acţiune . În două ore urma să vină un autobuz şi să ridice copii cu cele două „cadre didactice.”

Dna Pralea a pufnit în râs, era o persoană foarte haioasă, purta mărgele din boabe de fasole colorate înşirate de ea, ceva gen stil Fonsul plastic. De unde să îi scoatem?

Au deschis dulapul cu cataloage şi au început să telefoneze pe rând la elevii din clasele pe care-i aveau. Copiii erau care la ţară la bunici, care la mare, care pe stradă. Timpul trecea.. Învăţătoarea se enervase, la 6.00 avea întâlnire cu prietenul ei. Lasă, se termină până atunci, măcar să găsim copii. În plus, dacă vin autobuzele să ne ia, ne vor şi aduce ... Le- a apucat „râsul –plânsul”. De unde să scoată 20 de copii , aşa , dintr-o dată, în plină vară ?!

Telefonul sună din nou de la inspectorat: Trimiteţi rapid lista cu copii care participă! Au încropit ad hoc o listă cu 20 de elevi, al căror nume le-au luat din cataloage si au trimis-o. Într-o oră vine autobuzul să vă ia!

Le–a apucat panica. Directoarea tuna:
„Da ieşiţi odată pe stradă şi luaţi câţiva copii , ce aşteptaţi, să vă învăţ eu !?

Era ora prânzului. Oraşul era moleşit, pâlcuri de copii puteai zări risipite pe la scările blocurilor din cartierul Baltă Albă. Dna Pralea pufnea în râs, învăţătoarea mai descumpănită, nu avea chef să rateze întâlnirea şi nu ştia cât va dura toată povestea. S-au apropiat de câţiva copii şi au început să le explice despre ce e vorba , unii se hlizeau , altii au zbughit-o în casă spunând că nu-i lasă părinţii. A mai rămas o fetiţă, deşirată, şi cu uşor retard. Femeile s-au uitat la ea cu milă şi una către cealaltă cu speranţa:
„Uite, vino tu cu noi , ne ia autobuzul din faţa şcolii peste o jumătate de oră şi ne aduce tot aici !”

Biata fetiţă nu trebuia nici să ceară voie de la părinţi , nu le păsa de ea, ba chiar simţea că i se întâmpla ceva neaşteptat. Să meargă ea singură cu 2 profesoare? ! Era elevă în clasa a V a, o privire uşor tâmpă şi mai cu seamă o mare dorinţă să fluture din steguleţ. În scurtă vreme a sosit şi autobuzul: se deschidea uşa din faţă şi un activist cu o listă în mână strigă şcoala, numele profesorilor însoţitori , după care urma să urce grupul.

S-a deschis uşa şi s-a auzit. „Scoala nr 149, 2 profesori, 20 de elevi „Ele s-au scurs, tiptil, 3 lulele, 3 surcele, în timp ce tipul a rămas consternat, abia stăpânindu-şi uimirea . Dar şi-a înghiţit rapid cuvintele şi autobuzul a plecat.

Cele doua femei se zgâlţâiau de râs în autobuz „Mă trebuie să avem grijă de fetiţa asta, că ea ne ţine pe noi , pe ea trebuie să o împingem în faţă. D-na Pralea şuşotea râzând :”Unde am găsit-o măi, sărăcuţa , după ce nu avem decât unul şi ăsta e amărât!

Am ajuns la locul acţiunii, de fapt era aproape 1 km de trotuar ce urma să fie mărginit de mulţimi de copii care au primit pe dată steguleţe şi lozinci mai mari ca ei. Era un fel de nervozitate euforică, de aşteptare încordată a nu se ştie ce. Cineva îşi bătea joc de ei, se auzea doar „Vine ! vine!” şi mulţimea ca un resort se încorda , scanda şi apoi se potolea, domolindu -şi răcnetele . Era o descărcare nervoasă, mii de copii fluturau din steguleţe tricolore şi se împingeau iî dorinţa de fi în primul rând. Numai profesoarele de la 149 ţineau strâns de mână o fetiţă cam palie, cum s-ar spune în popor, dar care culmea se potrivea cel mai bine cu decorul : istovită, nemâncată , săracă cu duhul. Ea, sărăcuţa nu avea putere şi curaj nici să se bage în faţă, a mai rămas şi fără steguleţ. Noroc cu doamna Pralea, cu mărgelele ei de fasole, care a înhăţat mai multe la a doua distribuire .

După ore în şir de aşteptare dementă, s-a pornit un iureş ,copiii au început să strige şi iată că numai în 2 minute convoiul oficial a trecut. Iar în alte 2 minute sute de copii au alergat în direcţia autobuzelor, dar , stupoare ..., acestea nu îi duceau şi înapoi.
Iată şi micul nostru grup gata să ia în piept câţiva km până la şcoala unde trebuia să ajungă cu fetiţa Circulaţia era oprită. Era deja seară când au pornit-o pe jos, fetiţa avea probleme la un picior, învăţătoarea se gândea deja că nu o mai aştepta la întâlnire prietenul ei student şi d na Pralea se autoîncuraja: „Măi, ne-am facut datoria, da ?!”.

Pe la 11.00 noaptea au ajuns la şcoală, au lăsat fetiţa în faţa blocului ei ( oricum nimeni nu întrebase de ea ) şi s-au despărţit târându-se fiecare până acasă. Când învătătoarea ajunse în faţa casei ,se sperie atât de tare de umbra care se mişca lângă bătătorul de covoare: Era prietenul ei, studentul, care o aşteptase neîntrerupt 5 ore cu un trandafir în mână. Asta da acţiune!

(Mihaela Dragan)

Epoca de AUR, ca la cocalari

Am avut colegi de şcoală cărora le dădeau părinţii lanţuri de aur cînd împlineau 15, 16 sau, mai grav, 18 ani. Dacă mai avea şi cruciuliţă, deşi asta se promitea dacă luai BAC-ul, te puteai considera un om realizat. Oricum, comunistul era cocalar, altfel nu ar fi visat la Epoca de Aur. Să ai un lanţ de aur cu cruciuliţă, să porţi cămaşa desfăcută ca să se vadă Isus răstignit … ce poţi să-ţi doreşti mai mult.

Cînd am împlinit 15 ani, părinţii mi-au făcut cadou un lanţ de aur. Doi dintre colegii invitaţi la mine atunci s-au învineţit cînd au văzut lanţul. Aur, frate! Soră-mea rîdea, dar în gîndul ei ştia că dacă păţesc ceva, un accident banal, cîte nu se puteau întîmpla în vremurile acelea, lanţul i-ar fi revenit ei … Vedeam asta în ochii ei. A doua zi, la şcoală eram ca Teoctist în vremurile lui bune, toţi se înghesuiau să mă atingă.

Peste vreo două săptămîni, a venit bunica în vizită la noi. I-am arătat lanţul, cruciuliţa, s-a bucurat, a şi plîns puţin, iar cînd soră-mea i-a comunicat că peste un an şi ceva o să împlinească şi ea 15 ani, a mîngîiat-o pe cap şi cu cea mai caldă voce din lume i-a spus că mai are cîţiva dinţi din placa lu’ bunicu’, Dumnezeu să-l ierte!

Soră-mea zîmbea satisfăcută, s-a ridicat, a ieşit pe hol, si-a luat bascheţii şi a ieşit afară. Era clar că în cîteva minute tot cartierul avea să ştie.

(Mihai Radu)

Bunicul şi maşina de spălat

Pentru bunicul, orice lucru nou era inutil. Orice lucru devenea cu adevărat folositor abia în momentul în care se strica. Bunicul stătea în mijlocul unei lumi în care fiecare obiect era cu atît mai folositor şi mai valoros cu cît putea să înlocuiască alte obiecte cînd se stricau.

Un cui era pentru el o adevărată valoare, mai ceva ca Florin Salam. De aceea mă întreba de fiecare dată cînd mă întorceam de la joacă dacă am găsit vreun cui. Eu îi spuneam că nu, chair nici unul, iar el era tare mirat cînd ne plimbam împreună şi găsea cîte şase-şapte cuie într-o oră. Ruginite, contorsionate, numai bune ...

Spre exemplu, aveam acasă cinci fiare de călcat. Unul singur funcţiona, din cînd în cînd, celelalte patru puteau veni însă oricînd în ajutor cu o siguranţă, cu ceva.

O maşină de spălat nouă valora zero în ochii lui. Nici nu s-a atins de ea, o ţinea pentru copii, pentru nepoţi, pentru generaţiile viitoare. O maşină de spălat stricată era însă folositoare. Aia da maşină de spălat. Dar maşinii noi nici măcar nu i se acorda şansa să se strice.

Odată, l-am întrebat de ce o lasă pe bunica să se pătimească cu maşina cea veche, şi de ce a mai cumpărat o maşină, dacă nu o foloseşte. Eram cu cîţiva ani mai mare decît maşina cea nouă, dar, din ce se vede, mult mai deştept. Ce mi-a răspuns bunicul: „Să fie!”

A venit şi ziua în care maşina de spălat în funcţiune, a cedat. S-a auzit un huruit puternic şi gata. Ţin minte că a examinat-o cum mai văd acum pe Discovery la FBI Files. Nu am avut voie pînă seara să intram în baie. Probabil am fi contaminat probele.

Într-un final, după vreo două zile, verdictul a fost nimicitor. Maşina era stricată de-a binelea şi avea nevoie neapărat de transplant. Dacă în următoarele zile nici o maşină de spălat din cartier nu ar fi ajuns donatoare de organe, trebuia luată o decizie dură: maşina cea nouă trebuia băgată în priză şi umplută cu apă.

După trei zile de aşteptare, baia era plină de rufe nespălate, iar bunica făcea spume mai ceva ca maşina răposată. Cu inima strînsă, bunicul a băgat în priză maşina cea nouă, nu înainte de a privi în ochii bunicii şi de transfera astfel toată răspunderea pe umerii ei. Generaţiile viitoare aveau să-i ceară ei socoteală.

Maşina a pornit şi bîzîitul ei fin i-a umplut inima de bucurie bunicii. Putea din nou să spele. Exact în momentul în care bunicul îi băga pe la colţuri pene ca să nu se mişte, maşina s-a oprit.

Asta era pe la ora şase seara. A doua zi de dimineaţă cînd m-am trezit, l-am găsit pe bunicul tot în baie, meşterind la maşină, aşa cum îl lăsasem seara. Mi-am dat seama că deja e o chestie personală. Avea ochii injectaţi.

Pînă la urmă maşina cea veche a donat cîteva piese maşinii noi şi totul a reintrat în normal. Nu şi pentru bunicul. De fiecare dată cînd băga maşina de spălat în priză, întorcea urechea stîngă spre ea şi se apleca puţin, bănuitor.

(Mihai Radu)

Legenda sasilor plecati in Germania

...Este legenda sasilor plecati in Germania, care s-au apucat sa taie porci, respectiv miei, de Sarbatori, in curtea caselor lor din Germania.

Se spune ca printre sasii plecati in Germania la inceputul anilor '80 au existat cazuri in care oamenii au vrut sa-si reia pur si simplu traditia taierii porcului la Craciun sau traditia taierii mielului de Pasti, la ei acasa, fara sa se gandeasca prea mult asupra implicatiilor sau a eventualelor consecinte de a taia poci sau miei in curtea locuintelor din Germania.

Desi nu mai aveau mieii sau porcii crescuti de ei, in preajma Sarbatorilor oamenii s-au dus la fermele din Germania si si-au achizitionat porci sau miei vii, in vederea taierii si pregatirii lor conform traditiilor. Asa se face ca in preajma Craciunului sau a Pastelui se povesteau de cazuri in care proaspeti emigranti din Romania se trezeau cu Politia Republicii Federale Germania la poarta, sesizata de vecini oripilati de zbieretele animalelor muribunde, de focul de paie aprins pentru parlirea lor, vecini care reclamau "crima" petrecuta in curtea de alaturi.

(Neighbor's Goat)

Legenda şcolii

Mirela era cea mai tânără învăţătoare repartizată într-o şcoală din cartierul Baltă Albă.În primăvara anului 1987 era rândul şcolii nr. 149 să invite toţi directorii din sector la lecţii deschise.Mirela trebuia să oranizeze o mică serbare, pe care a hotărât să o facă sub forma unei şezători cu elevii clasei I E.

A amenajat clasa aducând o sumedenie de vase, obiecte tradiţionale, ştergare, unelte si chiar câţiva m de sfoară pe care să expună lucrările copiilor. Lecţia a adus lacrimi în ochii unor tovarăşi directori care şi-au amintit de originile lor „sănătoase.” În timp ce oaspetii petreceau deja într-o sală unde se amenajase protocolul, Mirela s-a asigurat că uşa clasei este închisă pentru a nu fi spartă. Era deja obosită şi se hotărâse să degajeze decorul a doua zi.

A doua zi, în prima pauză se trezi chemată la uşa cancelariei de Oana, care precipitată, i- a spus că s-a blocat uşa clasei şi toti copii sunt în clasă. Sala era la etajul I. Fugind către uşa clasei,învăţătoarea vedea cum pe sub uşă se strecurau zeci de bileţele având acelaşi mesaj: „Ne-am Blocat”, „Suntem Blocati”.

A început să bată cu putere în uşă şi să încerce să comunice cu copiii, era îngrozită de gândul că s-ar putea întampla vreun accident iar panica deja se crease. Nu ştia ce vor face copii blocati într-un decor ieri prietenos , astăzi ostil. Din păcate,ţipetele ( de panică , surpriză sau veselie) dinăuntru nu puteau fi acoperite.

A trimis rapid după tovarăşa directoare cerând ajutor de la mecanicul şcolii pentru a forţa yala. Nimeni nu apărea. Bileţelele continuau să se reverse pe sub uşă. Învăţătoarea bătea în uşă strigând: "Linişte, linişte!” încercând să le transmită că în geanta ei de pe catedră se află cheia de la uşă.

Imposibil ! Mecanicul tot nu apărea. Toata lumea intrase la ore, era parca abandonată în faţa unei uşi, de partea cealaltă a uşii aflându-se 30 de copii. Disperată, o luă la goană pe scări şi ajunse în spatele şcolii, în dreptul ferestrelor clasei I. Putea să îi strige pe copii de jos, se putea face mai bine auzită şi mai ales văzută.

Ceea ce era oribil este că lângă terenul de sport se aflau două cămine muncitoreşti, de la ferestrele cărora pe lângă borcane cu murături şi rufe întinse se holbau şi căţiva oameni iesiti din schimbul III. Momentul era penibil, îi era ruşine să strige, simţindu-se privită. Dar în faţa pericolului de a se întâmpla vreun accident, de frică începu să strige cât o ţineau plămanii , gesticulând şi aruncâd braţele în toate direcţiile:
„Clasa I E! Clasa I E !”

La geam se zăreau câteva siluete:
„Diana! Ionut! Mă auziţi?! „
„Da, da” şi copiii lipiră pe geam aceleaşi bileţele stupide „Suntem blocaţi”, ca şi cum nu era deja stabilit

Mirela a început să strige rar si tare:
” A-run-caţi gean-ta mea pe geam ! A-run-caţi gean-ta mea pe geam !

Era singura soluţie, putea deschide cu cheia din exterior. În spatele ei se auzeau fluierăturile şi înjurăturile muncitorilor. În definitiv, era doar o fata de 19 ani care urla ca o descreierată în curtea şcolii

Diana s-a oprit o secunda, a văzut cu câtă disperare striga tovarăşa învăţătoare şi a transmis fericită mesajul către restul clasei :
„ Copii, a zis tovarăşa să aruncăm ghiozdanele, că sărim pe geam !

Mirela a simţit că ii alunecă pământul de sub picioare. Într-o clipă, s-au deschis ferestrele şi au început să cadă ca nişte ghiulele ghiozdanele copiilor. Învăţătoarea înnebunise. Se blocase într-un strigăt pe cât de hilar, pe atât de neputincios: „Geanta mea ! geanta mea!”

A venit şi rândul genţii ei , dar deja nu mai vedea. De frică şi panică îi răsunau strigătele copiilor :
„Putem să coborâm pe sfoară”.
Sfoara aia nenorocită pe care o dusese să amenajeze clasa. Cu geanta la piept şi fără răasuflare, urcând câte 2 trepte s-a năpustit pe coridor şi a descoperit în faţa uşii pe nea Ion, mecanicul care tocmai deblocase yala.
După ce a plecat mecanicul, i-a ridicat pe toţi în picioare şi a început „reconstituirea „ care era foarte la modă în vremurile acelea :
„Cum s-a intamplat!? „
„ Daniel a alergat-o pe Andreea, a ţinut uşa şi s-a blocat yala.
„Şi voi ce aţi făcut în timpul ăsta să ieşiţi din situaţie?!”

I-a luat pe rand
„Tu ce-ai facut?!”
„Am scris un bilet si l-am bagat pe sub usa „
„Tu ce-ai facut !?
„Am scris si eu alt bilet.”
„Tu ce- ai facut, Alexandru?!”
Mie mi-a fost frică, toti alergau prin clasă, nu am făcut nimic
„ Cum nimic ?!
„Am stat în bancă şi am citit lecţia „Ghetele si ghetutele.„

(Mihaela Dragan)

Povestea avionului din Herastrau

Undeva prin anii '70, in Parcul Herastrau exista un avion retras din uz, transformat intr-o cofetarie, plasat in zona de langa fosta "EXPO-MOBILA", la intrarea spre debarcader.

Un "om destept", pe care il vom numi "X", a intalnit un cioban, care dispunea de "foarte multi bani", si nu este vorba de patronul Stelei. Acest X i-a spus ca ii va vinde un avion, l-a adus in Herastrau, i-a aratat avionul, si a reusit sa-l convinga ca acel avion este de vanzare, a perceput un avans de circa 200000 de lei ...foarte vechi, la valoarea banilor de atunci, cu promisiunea ca avionul va fi adus la stana, deoarece ciobanul nu putea sa ridice avionul de la sol pentru pentru ca ciobanul nu avea "carnet de zburator", urmand ca restul de bani sa fie platit la aterizare.

Ciobanul a platit avansul, s-a intors la acasa si a astept ca avionul sa aterizeze la stana. Si a asteptat....si-a asteptat.....pana cand s-a dus la militie si-a depus o plangere. Excrocul a fost ridicat de la sol si a aterizat intr-o camera de arest.

Daca imi amintesc bine aceasta poveste a fost publicata in revista Ministerului de Interne.

(Capatana Sorin)

Rapidul “Foamea”

În anii ‘80, una dintre imaginile urbane simbol al României comuniste era coada la alimente, consecinţă a Programului ştiinţific de alimentaţie raţională.

O călătorie cu trenul era o adevărată aventură, mai ales dacă trebuia să te deplasezi de la Timişoara la Iaşi . Timpul trecea mai repede daca aveai norocul să-l petreci puţin într-un vagon bufet.

Ce era de fapt ? Un vagon de cale ferată, necompartimentat, cu un rând de poliţe de jur împrejur şi cu un pult într-un colţ. În spatele pultului două persoane, un bărbat şi o femeie, amândoi îmbrăcaţi în halate albe, tare demult albe şi în spatele lor un sac cu pâine, un sac cu salam, un termos şi un şir de navete cu bere. De jur împrejur cu sticlele de bere înşirate victorios pe poliţe grupuri de doi-trei, sorb din sticlele proaspăt destupate, lichidul râvnit. O movila de circa jumătate de metru formată din felii groase de două degete de salam zac in mizerie pe podeaua murdară a vagonului, Omul ajuns in faţa pultului cere o bere. Pentru punerea în practică a unei alimentaţii raţionale şi fără excese, nu se vinde bere decât condiţionat cu o bucată de salam. Zece lei berea, zece lei salamul, plus o felie de pâine. Operaţiunea merge ca pe roate: femeia din spatele pultului înşfăca din sac o bucata de salam, taie o felie groasă, apoi ia o pâine din alt sac de nylon, taie o felie, ia cele doua bucăţi de salam şi pâine puse una peste alta, le dă clientului şi cu aceeaşi mâna înhăţa banii. Personajul principal este barbatul din spatele pultului. Mâinele sigure ale bărbatului, prind o sticlă de bere din naveta de plastic, o desface şi o înmănează clientului.

Mulţumit, călătorul însetat, îşi îndeasă bucata de pâine în buzunar, aruncă cu un gest de lehamite felia de salam peste movila formată din alte sute de felii de salam şi îşi potoleşte setea cu licoarea înspumată.

(OVIDIU POPICI)

Legenda iugoslavilor patrioti

In anii '60, Iosip Brozp Tito, era considerat "inamicul nr 1" al statelor socialiste , deoarece a savarsit "marele pacat"de a se abate de la linia marxist-lenist-stalinista de construire a "societatii comuniste multilateral dezvoltate".Nu are rost sa mai pomenesc ca Tito era foarte iubit de catre toti iugoslavii, nu numai de catre sarbi.Si nu-i de mirarare caci a rezistat, ca partizan, ocupatiei naziste, si apoi ca lider a reusit pastreze neatarnarea Iugoslaviei fata de Moscova.

In acele timpuri de indoctrinare si de lupta impotriva dusmanilor poporului(interni sau externi), Tito era portretizat de propaganda romana ca un calau cu o barda insangerata in maini, deasemenea pline de sange.

Se spune ca undeva in judetul Timis, pe fasia de granita cu Iugoslavia, autoritatile de stat si de partid au instalat o pancarda uriasa infatisandu-l pe Tito in asemenea postura, orientand-o, se-ntelege cu fata spre poporul vecin.

Sarbii, mari patrioti, si nesuportand un asa afront, pur si simplu au distrus-o cu lovituri de tun, ceea ce echivaleaza cu o declaratie de razboi, fiind postata pe teritoriu romannesc,

Din fericire, oficialitatile au ignorat actiunile sarbesti si au pastrat totul sub tacere, dar nici alta pancarda ofensatoare pentru sarbi nu au mai postat.

(Cinchita Cristian-Nicolae)

Legenda nuntasilor calatori

Intr-o localitate de granita cu lume putina si linistita pe undeva prin nord-vestul muntos si impadurit al tarii tovarasii au hotarat ca ar fi nimerit sa ridice o statuie care sa intareasca sentimentul de patriotism si de siguranta al locuitorilor si sa starpeasca totodata avantul eventualilor temerari care ar fi indraznit sa cugete la o aventura "in afara". Si ce tema s-ar fi potrivit mai bine daca nu cea a unui grup statuar reprezentand darjii ostasi ai patriei sustinand drapelul romanesc cu mesajul "Pe aici nu se trece!" amintind de memorabila batalie de la Marasesti. "Pe aici nu se trece!", mesaj mai clar si mai transparent ca acesta nu se putea, asa isi spusera tovarasii probabil la inaugurarea statuii, felicitati fara indoiala de autoritatile invitate la ceremonie pentru geniala idee.

Pesemne ca nu a fost chiar toata lumea receptiva la instructiunile si oridinele clare ale partidului ori altii aveau spiritul aventurii prea dezvoltat ca sa mai dea atentie unor asemenea pilde, ori lumea ajunsese intr-un hal de disperare mai dihai decat soldatii de la Marasesti, cert este ca in mintea unora incolti o idee nebuna care gasi suficienti adepti incat sa fie pusa in aplicare.

La punctul de control vamal era amurgul unei zile lungi si plictisitoare de august fierbinte. Un megafon vechi scartaia in surdina niste cantece
patriotice, sacaind-i pe cei cativa graniceri care scuipau cu naduf in colbul gros al drumului. Nimeni nu venea, nimeni nu trecea. Caldura mare,
muste si tantari cu duiumul. Deodata insa, un vuiet ciudat care venea dinspre sat, urmat de chiote si fluieraturi acoperi cantecele bravilor
UTC-isti; iarasi chiote si iarasi fluieraturi din ce in ce mai aproape.

Treziti din letargie si zgandariti de curiozitate granicerii isi luara postul in primire cu toata seriozitatea asteptand cu nerabdare sa inteleaga
odata ce se petrece. Asteptarea nu le fu lunga caci pricepura repede, odata ce larma se apropia, ca era vorba doar de un grup de nuntasi chercheliti
zdravan, care strigau si chiuiau din toti rarunchii urarile traditionale pentru miri. Odata ce cotira dupa tufisuri ii si vazura caci n-aveau nici un
gand sa se intoarca, ci veneau drept spre ei.

Acum s-o spunem scurt si drept: romanul e roman, iar granicerii erau romani, fii si nepoti de romani. Si s-o mai spuneam si pe aialalta: bucuria si voia
buna insotite si de un vin bun sunt periculos de contagioase. Vazand ca nu-i nici un pericol, ba mai mult, e rost de petrecere, granicerii incepura prin
a-i ameninta pe nuntasii ametiti cu armele, luind-i peste picior, dar sfarsira pana la urma biruiti de butelcile incapatoare ale nasilor, nunilor, cumnatilor, socrilor si cuscrilor care nu se impotrivira catusi de putin sa le fie "confiscate" "grenadele de mana" pe baza de alcool.

-Bai puisorilor, ascultati aici la mine, ba, sunt aici de cins'pe ani de zile, pe aici nu trece nimeni.. ati inteles? Astea fura ultimele cuvinte ale
plutonierului sef inainte de a se prabusi pe dusumele agatandu-se in cadere de trena miresei care se prapadea de ras.

Odata terminata "petrecerea" cu granicerii, "nuntasii" nostri isi lepadara butelcile, scripcile, podoabele dar mai ales aerul vesel si chefliu, iesira
in tacere - trecura - si se pierdura in padurea intunecata "de dincolo".

Nu mult timp dupa aceasta intamplare, o mana neastamparata a adaugat sub cuvintele "Pe aici nu se trece!", gravate adanc si serios la poalele
grupului statuar din localitate, cuvintele: "Ba se trece!", cu caractere saltarete si sugubete precum aventura nebuna a nuntasilor calatori.

(Eduard Ghergheluca)

Legenda inmormantarii

Se spune ca intr-un sat traiau un mos si o baba. Mosul muncise din greu toata viata, iar agoniseala o pusese de-o parte si cu ajutorul babei, care
era renumita pentru zgarcenia ei. Desi erau instariti si mosul ar fi vrut sa se mai si bucure de banii economisiti, baba nu-l lasa nici in ruptul capului
sa intre in acesti bani, spunand mereu ca ii pastreaza "pentru, Doamne fereste, inmormantare". Fiind perfect constient de avaritia babei, la un
moment dat batranului ii vine ideea sa o verifice daca se va tine de cuvant si isi insceneaza propria moarte, ca sa vada daca macar "pe lumea celalalta" va beneficia de banii pastrati.

Zis si facut; mosul "moare", baba pregateste inmormantarea, insa, exact cum anticipa mosul, ii cumpara un cosciug ieftin si in loc de haine bune il imbraca in tenisi, maieu de plastic cu gaurele si pantaloni scurti.

Porneste cortegiul funerar spre cimitir; in caruta se afla cosciugul deschis cu mosul, "mort"; apoi urma baba care se jelea in gura mare pentru pierderea suferita si mai la urma tot cortegiul funerar.

La un moment dat, saturandu-se sa-si tot auda baba jelindu-l in gura mare: "Un' te duci tu, barbateeee; un' te duuuci??!!", mosul se foloseste de prilej ca sa incheie tot circul, se ridica in cosciug in capul oaselor si striga catre baba, spre uimirea si groaza tuturor: "La stadion, lua-te-ar dracu' de zgarcita, c-asa m-ai imbracat!!"

(Neighbor's Goat)

Legenda adoptiei

Cândva prin anii '60 ...undeva într-un sat din mărginimea Sibiului....o familie simplă de ţărani. Care aveau o fetiţă isteaţă, în şcoala generală sătească - premianta clasei şi mândria familiei. Părinţii aveau aspiraţii înalte faţă de fată, motiv pentru care s-au gândit că la terminarea şcolii, ar trebui să meargă la un liceu răsărit, măcar în Sibiu. Dar nu puteau să o înscrie la un liceu din oraş, că interzicea legea, pentru cei de la ţară.

Cineva a venit cu ideea salvatoare: fata să fie adoptată de un frate de-al tatălui, care locuia în Sibiu, care avea statut şi pretenţii de orăşan. Pare simplu, dar....

La început, părinţii fetei îşi doreau ca fata să urmeze şcoli înalte, dar treptat au început să şovăie, fiecare din alt motiv: mama fetei nu ştia prea multe, dar învăţătura ţărănească îi spunea că nu e bine să-ţi înstrăinezi copilul...( îi spusese şi-o babă din sat că face mare păcat că-şi dă fata); iar tatăl îşi călcase o dată pe suflet când s-a hotărât să-şi şcolească fata (ar fi fost bun încă un ajutor în gospodărie), dar n-a mai vrut s-audă când fratele de la oraş i-a pomenit de ceva bani, în chip de recompensă, căci acesta considera că, fără adopţia lui esenţială, fata rămâne de izbelişte. La rândul ei, soţia fratelui din Sibiu nu a înţeles că este vorba de o adopţie formală, şi şi-a luat rolul de mamă în serios: fiindcă ea n-a vrut copii, iar acum îşi vedea căsnicia cam amorţită, se gândea că un copil ar prinde bine....şi de ce nu o fetiţă, ce-i drept mai măricică, a cumnatului, care-i din neamul lor, deci au astfel şi un fel de garanţie....a calităţii?!?

Greu i-a căzut ideea cu adopţia şi unui văr care se vedea moştenitorul fratelui înstărit -şi -fără -copii din Sibiu, şi care acum se temea că pierde şansa la moştenire ...

Însă cel mai greu a fost cu autorităţile, puse să întocmească ba un raport privind compatibilitatea între copil şi adoptator şi evoluţia relaţiei între aceştia, ba un plan individualizat de protecţie a copilului, etc, şi care autorităţi, conform "procedurii de consiliere a părintelui biologic", puneau nenumărate întrebări părinţilor: care este, motivul pentru care îşi dau consimţământul pentru adopţia fiicei de 14 ani?!?...Se ştie, autorităţile sunt întotdeauna motivate de interesul superior al copilului......Pentru părinţi şi unchiul- adoptator era limpede că orice pot spune, dar nu şi motivul real...

În schimb, gura satului a găsit repede un răspuns: cum că de fapt, fata este a sibianului, şi că acesta vrea s-o adopte pentru ca în sfârşit să-şi repare păcatul ascuns, din tinereţe...Şi, iarăşi, o babă din sat putea să jure că ea ştie foarte bine ce-a fost cu vreme în urmă, când bărbatul a luat-o de nevastă pe femeie, deşi aceasta purta copilul fratelui, căci o iubea tare, era foarte frumoasă...tot satul ştie asta....dar, ea, baba, ştie mai multe decât oricine, ştie sigur că femeia n-a fost niciodată cuminte....

(Andreea A.)

Musca

Pe vremea când încă ne mai orientam după librării şi ne potriveam ceasurile, inclusiv pe cele biologice, după emisiunile culturale, mi-a fost dat să trăiesc o întâmplare cu final neaşteptat.

Locul meu de muncă era situat departe de oraş, undeva într-o comună din sudul Dobrogei, Topraisar. Ei bine, acolo se prindea un singur post de radio românesc şi acela doar dacă te cocoţai cu tranzistorul la ultimul etaj. De voie, de nevoie, mai mulţi colegi am pus mână de la mână şi ne-am cumpărat un aparat de radio care prindea şi undele FM. Puteam, astfel, asculta dintr-o dată, două posturi de radio autohtone, cu excepţia celor bulgăreşti, ruseşti şi turceşti, care, oricum, se prindeau foarte bine şi până atunci.

Într-o zi toridă de vară, când temperatura în biroul de la ultimul etaj ajunse spre 35 de grade, împreună cu doi colegi, ne-am adunat în jurul radioului să ascultăm o emisiune muzicală. Totul decurgea perfect, însă, ca din senin, la un moment dat s-a schimbat programul. Pe unul turcesc. Ne-am uitat unul la celălalt, apoi unul dintre noi s-a ridicat şi a rezolvat micul incident. Ne-am continuat activitatea, dar după un minut situaţia s-a repetat. Am devenit mai atenţi continuând, totuşi, să ne păstrăm calmul. A treia oară, nu ne-am mai controlat. Ba chiar, în naivitatea noastră, am dat vina pe turci, pe bulgari, pe găgăuzi şi pe efectele globalizării. Dar şi, normal, pe ofiţerul de contrainformaţii. Atunci, ca la un semn, ne-am decis să plece fiecare la locul său de muncă, urmând să ne gândim la ce aveam de făcut...

Rămânând singur în încăpere, nu aveam nici un chef de muncă. Şi cum stăteam eu şi priveam în gol pe geam, unul din colegi s-a întors după vreo jumătate de oră, vesel şi plin de speranţă, însoţit de inginerul în telecomunicaţii. Inginerul a luat tranzistorul, l-a desfăcut, l-a verificat, măsurându-i tot felul de parametri, dar nu a găsit nimic suspect. Doar un păianjen, şi acela mort...

A doua zi, dis-de-dimineaţă, ne-am prezentat toţi trei la locul cu pricina. Am deschis radioul şi, după vreo zece minute, figura s-a repetat. Doar de două ori, căci de data asta ne-am enervat mai repede şi l-am scos destul de violent din priză, dând vina doar pe inginer. Rămânând singur, am încuiat uşa, am închis fereastra şi am repornit tranzistorul. Pur şi simplu, îl priveam fix, fiind numai ochi şi urechi. La un moment dat, pe butoanele mici şi paralele din aluminiu, nu mai mari de doi milimetri lăţime şi care serveau la schimbarea lungimii de undă, s-a aşezat o muscă. Ca prin minune, în aceeaşi clipă s-a schimbat şi programul. Am continuat s-o privesc atent. Ea, la fel. Chiar mi se părea că are ochii mai mari decât ai mei. Nu ştiu cât a durat această pândă, cert este că nu-mi venea s-o alung, dar, pentru a-mi consolida încrederea, am făcut-o şi musca a zburat. Apoi, tot rugându-mă de ea, într-un târziu, a aterizat pe butoanele cu pricina. A fost una dintre puţinele mele zile fericite. Atunci am înţeles, în sfârşit, de ce specialiştii români schimbaseră, după 30 de ani, designul aparatului de radio românesc. În locul clapelor mari, cât coada lingurii, puseseră nişte întrerupătoare mai mici, două câte două, metalice, uşor de manevrat şi sensibile la orice atingere. În sfârşit, ne aliniasem şi noi celor mai noi descoperiri în domeniu. România lansase, fără să vrea, primul aparat de radio semi-biologic...

Desigur, se poate bănui cât de uimiţi au fost ceilalţi colegi, de ce tratament s-a bucurat musca şi cât de supărat s-a dovedit a fi inginerul. Care, după ce a ucis musca, nici nu ne-a mai vorbit...

Şi, neştiind cum să dresăm o alta, ne-am gândit să ungem butoanele cu miere. Precum vă imaginaţi, este inutil să vă descriu ce concerte aveau loc atunci când, atrase de miere, zeci de muşte se străduiau să ne (în)cânte...

(Valentin Busuioc)

Stronţiu

Acum câteva luni, aşteptam în antecamera unui cabinet de stomatologie împreună cu alte două persoane, o doamnă la vreo 50 de ani şi un domn mai în vârstă. Nu ne vorbeam, fiindcă nici nu ne-am fi auzit, într-atât de mare e zgomotul pe care-l făcea freza… Într-un târziu, s-a făcut linişte şi domnul, ce s-a recomandat “Ion”, a întrebat sec: “Tot de la Cernobâl vi se trage?”…

Neştiind precis pe cine a întrebat şi la ce se referă, am privit-o pe colega de suferinţă, ridicând totodată din umeri a neputinţă. Ea, a procedat la fel. Crezând că pricepem mai greu, Ion a continuat: “Acu’ vreo 17 ani, când încă mai eram în putere, au dat ruşii cu reactoru’ la Cernobâl şi m-au lăsat fără trei dinţi...Ei, nu înţelegeţi cum de-am scăpat doar cu atât, da’ vă spun mintenaş ce mi s-a întâmplat… Într-o dimineaţă, m-am trezit cu o durere cumplită de măsele. Ţin minte de parcă ar fi fost ieri; cu o zi înainte venisem de la Bucureşti cu trenul şi mă dureau fiindcă stătusem în curent, fiindcă ăia de la CFR dădeau căldură în plină vară, din prostie, credeam eu atunci, dar acum cred că totul fusese hotărât de partid, poate chiar de la Cabinetu’ număru’ 2. Deci, durându-mă dinţii, m-am dus, ca orice om civilizat, la doctoru’ de dinţi, nu la felcer, ca pe vremuri. Era tot doctoru’ ăsta, bată-l-ar reactoru’ să-l bată!... Şi, cum vă spuneam, după ce i-am dat o găină şi i-am spus ce durere am, mi-a făcut o injecţie, a pus mâna pe cleşte şi mi-a scos mintenaş un dinte, dar...sănătos. Când m-am uitat în oglindă şi am văzut ce mi-a făcut, m-am supărat rău de tot, şi, fiindcă eram în putere, i-am tras un dos de palmă peste gură de nu s-o văzut. De!, ce era să fac?...Trebuia să mă descarc şi eu cumva, aşa că, la plecare, i-am luat şi găina. Însă, l-am lovit aşa de tare că i-am scos şi eu un dinte. Tot sănătos, că el, săracul, nu avea decât din ăştia... Da’ până la urmă ne-am iertat unul pe altul.

Însă, anul următor, când din nou m-au apucat durerile, fiindcă iar băgaseră ăia căldură în tren în miezul verii - dar numai de la Bucureşti spre Moldova şi nu invers! - m-am dus tot la el, ce era să fac ?...Şi iar i-am adus o găină, pare-mi-se că aceeaşi, că nevastă-mea le creştea pe soiuri, care pentru doctor, care pentru primar, care pentru miliţian, care pentru popă, de!, că aşa e selecţia pe la ţară... Ei, a luat iar doctoru’ găina, mi-a făcut o injecţie, da’ păcătosu’ iar mi-a scos un dinte bun, dar din partea astălaltă, zise nea Ion, arătând locul cu pricina... Acuma, cred că vă daţi seama cât de tare m-am enervat, că, de data asta, i-am scos doi dinţi. Tot buni, normal...

După asta, el a fugit din sat şi vreo două săptămâni n-a mai trecut pe la dispensar. Văzând eu una ca asta, m-am simţit vinovat şi m-am dus după el, la Buhuşi, şi iar ne-am iertat cu vreo sticlă de rachiu, da’ am pus şi eu o condiţie: să-mi spună dom’le, ce are cu mine, că eu nu i-am făcut nici un rău. L-am întrebat chiar şi dacă nu o fi cumva ibovnicul nevesti-mii, dar el a zis că nu, Doamne fereşte!...

În cele din urmă, văzând că insist, dar sub jurământ, că era secret de stat, da’ acu îl spun, că-i expirat şi-am intrat în NATO, mi-a povestit care era toată tărăşenia: după explozia de la Cernobâl, medicii stomatologi din Moldova primiseră ordin de la Bucureşti să recolteze şi să studieze care erau depunerile de stronţiu pe oase şi cel mai bun indicator erau dinţii sănătoşi. Pe-atunci, depunerile astea de stronţiu cică arătau cam cât de iradiaţi au fost moldovenii... Ei, uite-aşa au rămas atunci mulţi de moldoveni fără dinţi, că de!, Moldova era cel mai aproape de Cernobâl.

Totuşi, cel mai mult am fost supărat pe doctor, din pricina faptului că nu mă întrebase până atunci unde tot plecam la muncă, fiindcă eu nu stăteam în ţară decât o lună pe an, vara, în concediu, că lucram în Libia şi era şi normal să nu am stronţiu pe dinţi. Apoi, ca să-mi bat joc de ăia de la Bucureşti, am mai donat un dinte sănătos, lucru care l-a mulţumit peste poate pe doctor. Aşa m-am împăcat cu el, dar l-am făcut şi de ruşine, fiindcă ăia de la Bucureşti nu mai ştiau ce să mai înţeleagă: jumătate din dinţii recoltaţi de doctor erau sănătoşi, ai mei, iar ceilalţi, ai lui, aveau stronţiu.

Astfel că şefii lui au considerat că i-a recoltat în bătaie de joc, l-au pedepsit şi nu a mai plecat nici acu’ din sat...Ei, una peste alta, o fost bine, c-altfel ajungeam vai de noi, rămâneam fără doctor de dinţi în sat, taică!”...

(Valentin Busuioc)

Legenda taximetristului

Prin anii ’70, Gelu era taximetrist la Getax Bucuresti. Baiat tanar si frumusel, cu ceva banuti pusi deoparte, lui Gelu ii placea viata. Dar si mai tare ii placeau fetele. Intr-o noapte calda de vara, dupa ce-si terminase ultima cursa si isi cumparase un ceas de mana Doxa veritabil de pe Covaci, a tras pe dreapta sa-si numere agoniseala inainte de a se indrepta spre casa. In timp ce-si aranja sutele in portofel zambea multumit ca iesise pe plus chiar si fara banii pe care-i platise pentru ceas.

Inca mai admira sclipirea metalica aurie a ceasului cand le-a zarit. In lumina slaba a strazii, din spatele unor porti metalice masive, doua siluete azurii, diafane, au aparut plutind pe trotuar una langa alta. Imbracate in rochii de seara, ireal de frumoase, cele doua fete gemene i-au zambit rece si distant. Ochii lui Gelu au sclipit. A coborat din masina si galant s-a oferit sa le duca oriunde vor dori sa mearga, gratuit. Fetele l-au refuzat scurt si politicos si si-au continuat drumul cu acelasi mers plutit nepamantean. Gelu nu s-a lasat intimidat si a insistat pana cand fetele au acceptat sa fie conduse acasa.

In fata imobilului vechi de piatra din centrul orasului, Gelu a coborat si le-a condus pe fete la usa. Nici nu visa ca ar avea vreo sansa sa fie invitat in casa. Asa ca nici n-a incercat macar. Spre surpriza lui, una dintre fete il intreaba zambind daca doreste sa urce sa bea o cafea. Fara sa astepte sa fie intrebat de doua ori, Gelu urca treptele increzator incadrat de cele doua fete.

Se intunecase deja cand s-a trezit. Si-a incrucisat mainile sub cap, s-a intins mai bine in pat si a inchis ochii rememorand evenimentele din noaptea care trecuse. Cum au baut si au pus muzica si au dansat si apoi cum a adormit in bratele lor in asternuturi de matase! Nu-si amintea cum a ajuns acasa. S-a ridicat din pat intr-un tarziu decis sa mai faca cateva curse cu taxiul. Si-a privit incheietura mainii stangi sa vada cat e ceasul. Nu-l avea la mana. Nu era nici pe noptiera, nici in baie, nici pe masa. Intr-un tarziu si-a amintit ca si-l lasase in baia fetelor cand se spalase pe maini.

O ora mai tarziu era din nou in fata usii imobilului vechi de piatra din centrul orasului. A urcat treptele si a sunat la usa. O data, de doua ori. Nici un raspuns. Pe usa era lipit sigiliul Militiei. Contrariat a sunat la usa vecina. I-a raspuns o doamna intre doua varste care i-a spus ca fetele gemene care locuisera in apartamentul vecin fusesera ucise de-un necunoscut cu o saptamana in urma. Complet iesit din minti s-a dus la militie si a povestit totul. Desi a descris cu lux de amanunte apartamentul si fetele, nu l-a crezut nimeni. Totusi, un capitan a fost de acord sa mearga impreuna cu el la apartamentul in baia caruia Gelu sustinea ca si-a uitat ceasul.

Legenda spune ca ceasul era acolo, pe polita de la baie. In sufragerie, pe masa, erau trei cesti de cafea si trei pahare de vin, doua din ele patate de ruj. Iar in spatele portilor masive metalice de unde aparusera gemenele cu o seara inainte era un cimitir. Tot legenda spune ca Gelu si-a pierdut mintile. Unii sustin ca mai bate si acum strazile orasului spunand povestea oricui doreste sa-l asculte.

(Ileana Marin)

Legenda sectelor

Mi-am adus aminte, acum cateva zile, de psihoza de pe la inceputul anilor 80 legata de existenta unor secte ai caror membri rapeau si omorau oameni. Si acum ma intreb cum au pornit zvonurile alea…

Imi amintesc ca, pentru o perioada, era o mare de mamici si bunici la poarta scolii la care invatam (muuult mai multe decat in alti ani) la ora 12 - cand terminau orele cei mici din clasele I-IV – pentru a-i duce in siguranta acasa. Nu stiu daca asta se intampla in tot Bucurestiul, dar la mine in Berceni asa era (nu cred ca doar la scoala mea).

Existau si un fel de “portrete robot” ale sectantilor (dar nu prea mi le amintesc – cred ca, totusi, cei rasi in cap erau printre suspecti, si mai era ceva legat de un anumit tatuaj).

Intr-o zi, intorcandu-ma ca de obicei de la scoala cu prietena mea cea mai buna (si vecina de palier), ni s-a parut ca pe scara blocului miroase ciudat. Am urcat repede cele 3 etaje si am intrat la mine, fiind convinse ca sectantii au dat cu un gaz somnifer si ca am avut noroc ca am fugit repede in casa, caci altfel am fi adormit pe scari si ne-ar fi rapit (in consecinta, ne convingeam una pe alta ca ni s-a facut somn intr-un mod suspect). Eh, aveam vreo 10 ani…

Se zvonea si ca la Restaurantul Budapesta de pe Bulevardul Cantemir s-ar fi descoperit ca fusesera serviti rinichi umani, precum si ca in Parcul Libertatii (actualmente Carol) niste sectanti ar fi infaptuit niste crime oribile. Chiar si acum, dupa vreo 25 de ani, parcul ala mi se pare sinistru…

(Ema)

Legenda studentului arab de la UPG

Se spune ca la Universitatea de Petrol si Gaze din Ploiesti era un student arab care ajunge, din cauza neprezentarii la examen si restante, la re-examinare la analiza matematica (deci ultima posibilitate de promovare inainte de a fi declarat repetent).

Profesorul, deranjat de faptul ca a fost pus sa vina la examen pentru un student delasator si hotarat sa il lase repetent, ii da niste subiecte oribil de grele, din studiul lui pentru doctorat. In 20 de minute, arabul vine la catedra cu foile. Profesorul, ironic, il intreaba:

- Ce, gata, ai terminat?
- Pai da, zice arabul. Problema 3 am facut-o in 2 moduri…

Profesorul, stupefiat, ia lucrarea, se uita: totul perfect (plus ca la al doilea mod de rezolvare pentru problema 3 nu s-ar fi gandit niciodata). Ii da 10, dar, inca socat, il intreaba:

- Da’ cum de ai stiut sa le faci? Ca nu prea ai parut sa-ti dai interesul pana cum la materia asta…
- Pai stiti, eu de fapt am terminat intai matematica la Oxford, da’ tata a zis ca la noi in tara ar fi mai folositor sa invat despre exploatarea petrolului, asa ca am venit aici…

(Ema)

Legenda doctorului care se muta

Un doctor mai instarit de la un spital din Iasi pleaca impreuna cu familia pe litoral la Mangalia. A doua zi, in fata blocului in care locuia acesta apare un camion. Doua persoane coboara, reusesc sa patrunda in apartamentul doctorului, si incep sa care toate bunurile din el. Vecinii, mirati, ii intreaba pe acestia ce se intampla. Raspunsul? "Domnul doctor se muta".

Auzind acestea, vecinii, oameni cumsecade, ii ajuta pe hoti la carat mobila si tot ce era in casa omului, indesand-o in camion. Dupa o saptamana, domnul doctor se intoarce din voiaj, si, deschizand usa, vede casa goala. Din pacate, vecinii care au ajutat la furt nu au retinut numarul de inmatriculare al camionului sau alte date pentru prinderea hotilor.

Daca pana aici povestea este hilara, modul in care hotii au fost prinsi este de-a dreptul straniu. In fata blocului respectiv puteai vedea mereu un copil
la vreo 3 ani jucandu-se cu nisip sau noroi. Neavand nici o solutie de rezolvare a cazului, ofiterului insarcinat cu investigarea furtului ii vine
ideea de a-l intreba pe acel copil daca stie ceva despre "bibiul cel mare" care a carat lucrurile "lu` nenea doctor".

Pustiul, nestiind sa vorbeasca, a desenat cu batul in noroi numarul de inmatriculare al camionului, care a dus la prinderea hotilor. Camionul era
al unitatii medicale unde lucra doctorul iar hotii, soferul si un alt angajat al spitalului.

(Cristi Lautaru)

Legenda calatoriei in paradis

Perioada studiilor luase sfârsit. Obţinusem postul in localitatea P., tocmai la celalalt capat al ţării. Pentru ca să nu fac un drum in plus, să văd, “cum e pe acolo?!” m-am încumetat să-i scriu directorului rugându-l să-mi prezinte “realitatea obiectivă” promiţându-i ca la-nceputul anului şcolar apar si eu. Parcă aveam de ales!

Promptitudinea directorului m-a impresionat. Dupa o perioadă relativ scurtă, iata că sosise răspunsul mult aşteptat. Patru pagini scrise ilizibil care m-au făcut să cred ca fuseseră “scrise “de un bătrân suferind de Parkinson. Dar nu a fost aşa. Aparenţele întotdeauna înşeală! Preţioase au fost informatiile privind orarul autobuzelor cu care puteam ajunge la destinaţie (La Mecca!) după ce voi sosi în oraşul V. Din “mărturisirile preţioase” o reţinusem pe aceasta: cu ani în urmă se prezentase la post un profesor tinerel de prin parţile mele pe care mediul l-a asimilat astfel încât se însurase cu una din intelectualele satului şi rămăsese acolo. Asta da, fericire, îmi zisesem…

După o vara plăcuta, petrecută în mijlocul celor dragi sosise si ziua “aceea” când cu meticulozitate începusem să-mi fac bagajele. Urma să plec peste câteva zile. Mă însoţea şi mama. Iesind din casa cu cele doua geamantane imense, plus trei-patru genţi pe care le mai aveam, lăsam impresia ca plec cel puţin până în Africa pentru o perioadă îndelungată.

Şaisprezece ore călătorisem cu acceleratul până în localitatea V călatorie lungă, obositoare, sufocantă. Pe măsură ce roţile trenului parcurgeau zeci de kilometri simţeam că se rupsese ceva in mine: “ o lume” numai a mea rămăsese în urmă .Hazardul mă aştepta cu braţele deschise zâmbindu-mi ironic. Întrebari obsedante îmi frămantau creierul.Gânduri frânte rămâneau suspendate în ceaţa deasa de pe crestele munţilor văzuţi prin fereastra trista a compartimentului….Ipostaze rasfrânte în nuanţele unui sfârşit de vara mi se derulau în faţa ochilor.Neliniştea noului începuse să-mi devoreze fiinţa.Ştiu. Realitatea nu poate fi ignorata.

Epuizata,cu sufletul răvăşit coborâsem in gara din V.Căldură,agitaţie specifică locului.Am rugat-o pe mama să meargă la poştă să telefoneze directorului să-i spună că sosim cu autobuzul, iar el între timp să ne caute un loc de cazare.Am rămas in gară cu bagajele. Aud o voce timida, calda, care mi se adresează:,,Tanti, daţi-ne ceva din ţara dvs!”Era o fetiţă de 5-6 ani care împreuna cu un băieţel se jucau prin gara.Păreau singuri si atât de trişti…….N-aveam la îndemână decât nişte ciocolată cu 2 lei pe care le-am oferit-o spunându-le că şi eu sunt din ţara aceasta. Cuprinşi de o bucurie fascinantă au primit ciocolata şi au plecat.

Între timp apăruse mama. Rezolvase. Directorul ne va aştepta în staţia de autobuz. În câteva minute am găsit un om care pentru 25 de lei ne-a ajutat să ne deplasăm cu bagajele in autogară.Urmaseră întrebările inevitabile:de unde veniti? Unde mergeti? etc. Din discuţie aflasem ca omul era din apropierea localitatii P. şi-l cunoştea pe directorul şcolii.,,Un cadru ilustru”cu studiile efectuate la f.f.,37 de ani, căsătorit ,cu trei copii. Ce gânduri păcătoase făcusem interpretându-i epistola.Ce ţi-e şi cu scrisul ăsta!

(DIANA GLUCK)

Blocul pierdut

Pe vremea aceea, machetele erau o modalitate de prezentare a unui proiect de sistematizare, mai ales că fiind o reprezentare 3D a proiectelor, se bucurau de un real succes în faţa cuplului prezidenţial.

La avizări, Ceauşescu se învârtea în jurul planşetelor înşiruite şi pe care erau amplasate viitoarele blocuri, în acel moment doar nişte cuburi din polistiren. Eu cred că nu înţelegea mare lucru din informaţiile pe care le primea, nu doar pentru că erau nişte chestiuni tehnice ci mai degrabă pentru că nu îl interesau câţi metri pătraţi de suprafeţe verzi revin pe cap de locuitor sau care o fi distanţa optimă între blocuri. În schimb, nu am nicio îndoială, era foarte interesat în a crea impresia că este un cunoscător al problemelor. Mi-l aduc aminte de la telejurnale, cu un băţ în mână ca un tac de biliard, arătând arhitecţilor, pe hărţi atârnate pe pereţi, pe unde şi cum trebuie trasate bulevardele.

Întâmplarea pe care o relatez s-a petrecut la una din prezentările care aveau loc frecvent în perioada respectivă. Ceauşescu, însoţit de nevastă şi de grupul lui de activişti a intrat în încăperea în mijlocul căreia se găsea macheta viitorului bulevard Victoria Socialismului, cu umor rebotezat de bucureşteni „Victoria Socialismului asupra poporului”. În capătul bulevardului, astfel încât să poată fi văzut de cât mai multă lume, se găsea celebra Casă a Poporului, ulterior devenită Palatul Parlamentului.

Unul dintre arhitecţi îi explica tovarăşului cum stă treaba: câte sute de apartamente, câte alei, câţi pomi, câţi metri pătraţi pe cap de locuitor, etc. Deodată, Ceauşescu îl întrerupe şi arată cu degetul către un bloc din polistiren: „Tovarăşe Cutare, dar blocul acela nu stă bine acolo, cum de este posibil să faceţi asemenea greşeli ?” şi ca să fie mai convingător, se apleacă peste planşete, dezlipeşte unul dintre blocuri de la locul lui şi după un moment de gândire îl amplasează mai încolo, ca să se ştie cine este şeful şi cum se decide unde stă blocul. Normal, toţi cei din jur încep să consemenze prin agende indicaţia preţioasă. Să nu uităm că urmau să răspundă cu capul (şi uneori cu funcţia) pentru dusul la bun sfârşit al noului amplasament.

Dar ... stupoare ! Înainte ca efectele indicaţiei să fi fost desăvârşite în agendele activiştilor, tovarăşa pufneşte uşor, abia perceptibil şi întinzându-se după blocul buclucaş decretează: „ ... dar nici acolo nu se poate, dragă. Uite, aici este cel mai bun loc !” mai spune dumneaei şi îl instalează într-o cu totul altă poziţie.

Anturajul face feţe-feţe. Unii numără becurile din tavan, alţii mai realişti, privesc cu încăpăţînare covorul persan din încăpere. Este o linişte egipteană, numai bună pentru ca cei prezenţi să audă vocea lui Ceauşescu care se opune cu fermitate: „Nu tovarăşă, nu aveţi dreptate !” şi ca să sublinieze cele spuse, ia blocul din amplasamentul – să-i spunem „Elena” şi îl pune la loc, pe amplasamentul decis anterior, „Nicolae”. Mai mult, pentru a sugera celor de faţă că decizia sa trebuie să rămână definitivă, face câţiva paşi înainte şi cere explicaţii cu privire la conformarea unei intersecţii figurate pe machetă.

Dar lucrurile nu puteau rămâne aşa pentru Elena, mai ales că fusese ofensată în mod vizibil, de faţă cu mulţi activişti şi oameni din aparat. Chiar dacă majoritatea celor prezenţi îl urmaseră pe preşedinte şi erau deja atenţi la discuţiile angajate, Elena se opreşte în dreptul amplasamentului „Nicolae” şi filozofează cu voce tare, astfel încât să fie auzită în toată încăperea: „ ... totuşi, Nicu nu are dreptate ...” Aşa că, în văzul tuturor, dezlipeşte blocul din amplasamentul „Nicolae” şi îl bagă în buzunar, pecetluind astfel soarta a 48 de apartamente.

(Horatiu Buzatu)

Uleiul din cavou

In ,,Epoca de Aur” ceausista, in totala contradictie cu numele sau generic dat de propaganda de partid si de stat, vremurile aduceau mai degraba cu Evul Mediu... Lipsiti de apa, chiar si de cea rece, cu frecvente intreruperi de curent electric, fara caldura iarna, cu asistenta medicala mizera, prost imbracati, cel mai adesea flamanzi, cu paduchi si dezinterie in scoli, terorizati, mintiti, urmariti si cu un aparat infernal coercitiv de militie si securitate pe cap, romanii au trait aceasta pseudo epoca de aur intr’un chin prelungit.

Ba, printr’o ironie a soartei, propaganda se straduia sa prezinte pe cat posibil ca „poporu’ e fericit” si ca dictatorul sau minunat numit pompos: „Geniu al Carpatilor” sau intr’o formula mai sentimentala :„ fiu iubit al poporului”, „asigura tuturor conditii minunate de trai” intr’o ,, minunata iepoca de aur”.

Romanii, prin forma de organizare a dictaturii, nici macar nu erau originali, fiindca Ceausescu imprumutase diversele sale sabloane de manifestare politica de la cativa lideri comunisti asiatici de care fusese foarte impresionat. Mao, Kim Ir Sen, Pol Pot sau Ho Si Min erau modele ceausiste de succes pentru faimoasa sa „iepoca de aur” (asa cum o pronunta in discursurile sale, Ceausescu)...

Totusi, contradictiile intre ceea ce zugravea propaganda si realitatea romaneasca erau majore si tineau de schizofrenia acestui sistem politic aberant. Chiar si oamenii simpli, se obisnuisera sa traiasca intr’o lume si sa se creada in alta cand deschideau televizorul sau radioul. Se inercau deseori explicatii oficiale prin sofisme incredibile si indentificarea unor dusmani imaginari datorita carora poporu’ avea de suferit. Nu ca sistemul comunist ar fi fost defect, nu ca dictatorul sau era absurd, sublinia propaganda, ci ca anumite elemente „ reactionare”, ,,rauvoitoare”, faceau ca poporul sa aiba lipsuri.

Se lucra intr’o filosofie antagonica permanenta, sistemul invrajbind categoriile sociale intre ele. Pensionari contra oameni ai muncii, intelectuali contra muncitori, productivi contra neproductivi etc. Exemplele erau multiple si poate cea mai elocventa era celebra emisiune TV „Reflector”, care gasea in spatiul sau de emisie destule astfel de elemente antagonice, reactionare, care, faceau rau poporului.

Intr’una din aceste emisiuni se prezenta situatia unui batran pensionar care isi ascunsese in cavoul sau de la Cimitirul Bellu vreo cinsprezece sticle de ulei de floarea soarelui. Apoi comentariile acide faceau sa explice ca din acest motiv nu se gaseste ulei pe piata romaneasca... ca orice om normal isi ia cel mult o sticla de ulei pentru gatit...ca astfel de elemente distrug bunastarea si excelenta organizare faurita de societatea comunista.
O alta emisiune tematica arata cate prejudicii aduce economiei socialiste un inginer care confectiona antene TV din ligheane de aluminiu si cum, astfel, curentul poporului folosit la fabricarea aluminiului era risipit. Oprobiul public era iminent.

Tot „Reflector” gasise si un magazioner al unei intreprinderi, care s’a incuiat beat in magazia de piese a fabricii iar muncitorii dintr’un schimb n’au mai avut cu ce sa lucreze. Astfel de elemente, desigur, se sublinia, facea ca „planul cincinal” (forma suprema de planificare comunista in care productia si realizarile economice erau calculate anticipativ pe cinci ani la congresele PCR) sa fie afectat iar oamenii muncii sa fie privati de bunastare. Propaganda comunista cu ai sai lachei devotati s’a straduit, manipuland realitati si sentimente, pana intr’o zi cand s’a ajuns la saturatie si toti romanii, fie ei plasati in tabere antagonice pentru a fi condusi si divizati, s’au razvratit .

Nici „uleiul din cavou, al pensionarului”, nici „ inginerul iresponsabil” si nici „magazionerul neproductiv beat” n’au mai putut opri caderea „iepocii de aur”.

(Stefan Jicol)

Legenda bătrânei colectiviste

Într-un sat, departe de București, trăia Maria, o săteancă harnică și cinstită. Toată ziua, ea muncea la Cooperativa Agricolă de Producţie, iar pentru zilele de muncă prestate era răsplătită cu produse alimentare, acestea constituind singura sa posibilitate de-a obţine de-ale gurii, în acele vremuri. Din cauza colectivizării, Maria a pierdut tot ce avea. Îi rămăseseră doar casa și grădina din jurul casei. Având una dintre cele mai arătoase case din sat, Maria fusese obligată să găzduiască mereu pe câte cineva: un doctor, un miliţian.

Maria era văduvă de mai mulţi ani, iar Gheorghiţă, unicul său fiu, se stabilise de mult în București. El se însurase cu Ioana, o colegă de facultate, și aveau un copil de doi ani. Trăiau într-un apartament de trei camere, cumpărat în rate. Din când în când, Maria se ducea la Oficiul Poștal din comună și, la Telefoane, facea comandă pentru o convorbire telefonică. Vroia să știe ce mai face Gheorghiţă.

Cu cele primite de la colectivă, cu legumele din grădină, cu cele câteva găini, Maria se descurca. Ba reușea să crească și un porc pe care îl împărţea cu Gheorghiţă. Când toate preparatele din porc erau gata, Maria dădea un telefon și își chema feciorul, care venea neîntârziat.

Dar anii treceau, iar Maria a ajuns și la vârsta senectuţii. Munca la C.A.P. era grea, iar pe ea o cam lăsaseră puterile. Își dădea seama că nu mai reușește să-și îndeplinească normele de muncă impuse. În consecinţă, produsele primite de la C.A.P. erau insuficiente. Uneori, Maria se gândea să-i telefoneze lui Gheorghiţă și să-i spună că nu se mai descurcă singură. Dar se jena să-și mărturisească neputinţa, căci nu i-a plăcut niciodată să se plângă de ceva. Tot amâna această convorbire cu fiul ei, dar trebuia să vină și ziua asta. S-a dus la Telefoane, a vorbit cu Gheorghiţă, iar acesta i-a spus să revină peste trei zile, ca să aibă timp să se sfătuiască și cu soţia sa. Peste trei zile Gheorghiţă i-a comunicat ceea ce Maria spera să audă:
-Mamă, mută-te la noi, la București. Vinde tot. Vezi să iei bani frumoși, să nu te păcălească vreunul.

A găsit un cumpărător Maria, iar după ce a primit banii, s-a pregătit de drum. Și-a facut valiza, a ascuns cu grijă banii . Era mulţumită că își va trăi bătrâneţea alături de fiul său, dar și putin tristă că va părăsi locul unde a trăit o viaţă. Cu valiza într-o mână, Maria a ieșit pe portiţă, a trecut pe la cimitir, și apoi s-a îndreptat spre autogară, ca să prindă autobuzul care mergea spre cea mai apropiată gară din zonă.

În tren, lumea mai discută, ca să treacă timpul. Astfel, cei din compartiment au aflat că Maria se mută la fiul său care o așteaptă cu drag, că a vândut tot ce avea, primind 150 000 de lei, cam cât valora un apartament cu trei camere. O femeie a tachinat-o, că de fapt copiii o așteaptată mai mult pentru bani și să le spună că i s-au furat banii, să-i testeze. Lumea se amuza. Maria asculta și în minte i-a încolţit o idee.

În gară a așteptat-o Gheorghiţă. Acasă a fost bine primită. Timp de două zile nu s-a discutat despre bani. În a treia zi nora a deschis discuţia, întrebând-o dacă a reușit să vândă bine casa. Bătrâna și-a acoperit faţa cu palmele, apoi le-a spus că s-au furat toţi banii. Gheorghiţă și Ioana au tăbărât pe biata femeie, care a fost înjosită, molestată, iar în final a fost îmbrâncită afară din apartament, ca să plece unde o vedea cu ochii.

Cu obrajii scăldaţi în lacrimi, Maria a stat, ore în șir, pe treptele de la intrarea în bloc, până când o tânără a întrebat-o ce i s-a întâmplat. Printre lacrimi bătrâna i-a istorisit ce păţise, dar nici tinerei nu i-a mărturisit că, totuși, banii nu i se furaseră. Tânăra a fost impresionată de povestea bătrânei, căreia i-a spus:

-Eu am trăit la orfelinat; știu ce înseamnă să fii singur pe lume. Îi înţeleg și pe copiii dumitale, dar și ei ar fi trebuit să te înţeleagă, că puteai să păţesti cine știe ce de supărare. Eu locuiesc aici, în bloc. Am un apartament de două camere. Vino la mine că am unde să te găzduiesc. Pe mine mă cheama Ana.

Trecuse peste un an de când Maria locuia la Ana și cele două se înţelegeau de minune. Într-o zi, Ana a venit acasă cu Costel, un tânăr pe care i l-a prezentat bătrânei:
-Ne cunoscusem, cu ani în urmă, la orfelinat, iar acum câteva luni ne-am revăzut. De atunci ne întâlnim mereu, ne iubim și am hotărât să ne căsătorim. În curând Costel se va muta la mine.
Bătrâna s-a bucurat pentru Ana, dar s-a și posomorât, presupunând că ea trebuie să plece.
-Nu, dadă Marie. Nu trebuie să pleci nicăieri. Eu și Costel am crescut fără părinţi și ne-am bucura să rămâi cu noi. Dacă nu te superi, noi te vom prezenta tuturor ca fiind mama noastră.

A sosit și ziua nunţii, când Ana i-a spus bătrânei:
-Știi, mămico, așa e obiceiul, să facem nunta „cu dar”. Și noi am fost la multe nunţi și am dăruit bani mirilor, iar acum vin ei la noi și procedează la fel. Nu vrem ca dumneata să te simţi stingherită.
-Am înţeles, Anișoaro, dar eu pot să vin numai la biserică, apoi mă întorc acasă și vă aștept.
-Nu se poate, mămico. Locul dumitale va fi acolo, lângă miri, lângă nași. Uite cum facem: Ține aici o mie de lei și, când vine lăutarul să strige darul, îi dai banii și îi spui că sunt din partea mamei mirilor. Ar mai fi ceva, dar, te rog, să nu te superi. Eu o cunosc de mult pe nora matale, am fost și eu la nunta lor și nu puteam să n-o invit și eu, la nunta mea. Așa că vor fi la nuntă și Gheorghiţă și Ioana.

A fost o nuntă frumoasă, iar când s-a strigat darul, lăutarul a anunţat:

-Din partea mamei mirilor, 150 000 de lei.
Toată lumea a amuţit. Iar după câteva momente de tăcere, cineva, poate Gheorghiţă, poate Ioana, poate altcineva, a cerut lăutarului să repete ce-a spus.

(Valeriu Pasencu)

Legenda unei căni cu lăptic

Mihai și Dana erau căsătoriţi de zece ani. Nu de mult își sărbătoriseră, împreună cu cei mai buni prieteni, nunta „de cositor”. Erau fericiţi și trăiau într-o adevărată armonie. Asta până într-o zi. Până în ziua în care, la seviciu la Mihai, a apărut Mirela.

Mihai era șef de colectiv într-un institut de proiectare. Într-o zi, pe Mihai l-a chemat directorul si i-a prezentat-o pe Mirela, pe care o angajase și o repartizase în colectivul lui Mihai.

De cum a primit prima sarcină de serviciu, prima temă de proiectare, Mirela a început să tot vină în biroul șefului său Mihai, să-i arate planșa la care lucra, pentru ca șefu’ s-o verifice. Și cum ar fi putut ei să se uite pe aceeași planșă fără să-și atingă ușor coapsele. Și cum ar fi putut ei să analizeze acelasi detaliu fără ca pieptul ei voluptos să se reazeme ușor pe braţul lui. Dar ochii ei albaștri, dar părul ei blond, dar parfumul ei, dar picioarele ei înalte „până la bărbie”... Numai bărbat să nu fii.

Actorul și scenaristul american Billy Crystal spunea că „Femeile au nevoie de un motiv ca să facă dragoste. Bărbaţii au nevoie doar de un loc unde s-o facă”. „Motivul” Mirelei era ca să obţină cele mai ușoare proiecte, ca șeful să-i ofere soluţiile de proiectare de-a gata, ca să primească sporuri salariale consistente. Însa cu găsirea „locului”, Mihai se descurca, mai greu: era însurat, la birou trebuia să aștepţi să plece toată lumea, în mașină era incomod, iar deplasările în afara localităţii, în care cei doi plecau împreună, erau rare. Dar a sosit și ziua în care Mihai a putut s-o aducă pe Mirela în apartamentul sau.

Dana lucra la o uzină de pompe, iar când beneficiarul solicita, trebuia să se duca în delegaţie, să acorde asistenţă tehnică la montarea agregatului. Astfel că, într-o zi, Dana l-a anunţat pe Mihai că va fi plecată din localitate timp de trei zile. Iar Mihai atât a așteptat și a invitat-o pe Mirela la el în apartament, să stea împreună trei zile, zi și noapte. Invitaţia a fost acceptată fără reţinere.

În fiecare dimineaţă, când Mirela încă dormea, Mihai se ducea să cumpere lapte, îl fierbea, îl turna in căni și i-l aducea Mirelei la pat, spunând:
-Cine-i mic și bea laptic?

Dar Dana s-a întors din delegaţie cu o zi mai devreme decât era programat.

Iar în dimineaţa în care a intrat în apartamentul său nu l-a gasit pe Mihai în casă, deoarece era plecat după lapte. În schimb, în patul conjugal se lăfăia o frumoasă blondă. „Deranjată” cam violent din somn, Mirela a întins-o cât a putut de repede, fără să mai aștepte liftul. Apoi Dana s-a băgat în patul conjugal și și-a tras pledul peste faţă, așteptându-și nerăbdătoare soţul.

Curând, Mihai s-a întors acasă, a fiert laptele și s-a îndreptat cu ceașca de lapte aburind spre dormitor. S-a apropiat de pat și a întrebat galeș:
-Cine-i mic și bea laptic?

De sub pled a scos capul soţia sa.

(Valeriu Pasencu)

Nutrii

In 1978, sotul meu a avut o idee "grozava". Se vindeau nutriile cu 10.000 lei bucata, iar el fiind un bun antrepenor, s-a asociat cu un prieten, si au cumparat 4 nutrii, 3 femele si un mascul. Au cumparat si niste custi speciale, cu baza ca o albie, pentru apa necesara nutriilor. Partea distractiva a fost ca tot aranjamentul a fost facut pe BALCON.

Socotelile lor de a avea nutriile pui care s-ar fi vindut cu 10.000 bucata nu s-au materializat, pentru ca statul, vazind citi bani aduce acest business, a creat ferme de nutrii. Si la o luna dupa ce business-ul de nutrii pe balcon s-a infiintat, statul a inundat market-ul cu nutrii, facand ca pretul acestora sa scada la 500 lei bucata.

Asa lovitura a fost pentru sotul meu si prietenul lui (40.000 lei a fost ceva suma in 1978), ca repede au pus un SFIRSIT acestui business, prin taiatul si gatitul celor 4 nutrii. Totul s-a sfirsit cu o masa copioasa.

(Elena Magdici)

Cupa UNCAP

Eram în clasele gimnaziale, prin iarna 1987 sau 1988, la Braşov. Într-o după-amiază suntem convocaţi toţi băieţii din vreo trei clase paralele şi aliniaţi după înălţime. Un tovarăş oarecare examinează rândul, elimină pe cei prea înalţi sau prea scunzi, iar pe restul ne convoacă pentru a doua zi, anunţându-ne că vom participa la o activitate „cu şcoala”.

A doua zi, de dimineaţă, am fost informaţi că urma sa participăm la inaugurarea Cupei Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de
Producţie la Popice! (pe scurt, UNCAP). Am fost cam dezamăgiţi, pentru că speram la ceva de 2-3 zile, dar oricum era important că lipseam de la şcoală.

Am fost îmbrăcaţi în clasicele bundiţe jegoase, albe la origine, pe care le purta orice pionier la acţiuni oficiale, apoi am fost transportaţi în Poiana Braşov. Partea cea mai hazoasă este că această ceremonie de deschidere s-a produs pe patinoar. Alături de pionieri, erau şi nişte şoimi şi nişte UTC-işti. Nu, nu aveam patine, nici noi, nici CAP-iştii popicari. Totuşi, gheaţa fusese pregătită special de utilajul patinoarului, asa că era ca sticla.

Am îngheţat şi am derapat vreo 3-4 ore, pentru o ceremonie care a durat 15 minute. Nu mai ştiu ce au vorbit tovarăşii la microfon, dar ţin minte că toată lumea se mişca în reluare. Îmi amintesc limpede de un gras în uniformă de UTC-ist, care m-a abordat cam aşa:
„Vrei să te învăţ karate? Dă 5 lei!” Nu am avut, aşa că am învăţat, gratuit, atletismul.

(Adrian Doboş)

Despre alte doua caciuli

Iarna, anii ’80. O tanara doamna se intoarce acasa, seara tarziu, dupa o intalnire “specifica” cu amantul (= seful de la fabrica). Toate au mers prost: liftul nu mergea, apa calda nu era, prezervativul s-a rupt…I n vagonul de metrou, infasurata in haina cu gluga, cu caciula ruseasca pe cap, atipeste.

Se trezeste, infrigurata: nu mai are caciula! O vede pe capul unui barbat care sta pe randul de scaune din fata ei. Revoltata, umilita, are o idee de Mita Baston: cand aude anuntul de inchidere a usilor, i-o smulge si sare afara! Trenul pleaca, individul nu mai are decat sa bata cu pumnii in geam…

Pe trotuar, are o altercatie cu un militian. Se sfarseste prost, dar totusi se poate duce acasa. Furioasa, ii face scandal sotului legitim, care statea la televizor. Moment incandescent, in care s-au acumulat toate frustrarile. Cand se intoarce sa-si lase haina la cuier, “legitimul” incepe sa rada: in gluga paltonului, se afla…. Inca o caciula ruseasca. Identica. Iertator, sotul ii face un cadou absolut inoportun.

(Bogan Burileanu)

Vedi Napoli, e poi muori

Prin anii’70, intr-un orasel de provincie, viata unei tinere familii capata o multasteptata culoare. Isi cumparasera o Dacie. Cea care-i ajutase substantial era bunica sotiei, ce-si exprimase de mai multe ori dorinta s-o plimbe si pe ea nepotii, macar pana la o manastire. Recunostinta sotului insa, nu avea margini. Ce manastire?! Bunica merita ceva mai mult si, imediat ii incolti un gand. Urmau sa-si ia concediu si atunci, ce-ar fi daca ar face o excursie…la Napoli.

De la gand si pana la fapta n-a mai fost decat un pas. Fiind secretar cu propaganda de partid la el in intreprindere, a obtinut pasapoartele, mai ales ca in acei ani regimul privind calatoriile in strainatate nu devenise atit de draconic. Si astfel, cu bunica ravasita de emotie si cu Dacia coplesita de bagaje, au ajuns in preaslavitul de poeti, superbul Napoli. Aici, cu o daruire vecina cu delirul, subjugati de atatea frumuseti, nu si-au ingaduit prea multe momente de odihna pentru ca, nu-i asa, nu se facea sa piarda nimic din ce li se oferea privirilor.

Dar a venit si momentul intoarcerii acasa. De aici insa, povestea noastra imbraca brusc vesmintele negre ale tragediilor antice. Nu se stie daca bunica vazuse la vremea ei filmul vestit turnat in ’51, dar un lucru e sigur. Titlul acestuia a fost unealta folosita de fortele destinului in a-i marca existenta si apoi sfarsitul. Pentru ca biata bunicuta a vazut Napoli si apoi a murit.

Pentru cei doi soti, inca nu se inventasera cuvintele menite sa exprime fidel, haul urias de disperare in care fusesera aruncati. Peste tragedia trecerii in nefiinta a bunicii trecura cum trecura, dar ce te faci cu atat de complicata situatie in care se aflau. Ambasade, autoritati, acte necesare privind procedurile de repatriere, nemaipunand la socoteala toate cheltuielile. Bruma de ratiune nu le-a permis decat o singura solutie. Au cumparat un covor, au infasurat-o pe sarmana bunicuta in el si, aranjat cat sa nu dea nimic de banuit, l-au urcat si legat pe portbagajul de deasupra al masinii, sperand ca cerul, in milostenia lui, sa-i apere de controalele vamale. Hazardul insa, avea alta parere pentru ca, dupa ore bune de calatorie, in care doar reprosurile reciproce le-au mai alungat din oboseala, au poposit intr-o parcare.

Zabovind mai mult la toaleta, cand s-au intors, cei doi au avut brusc in fata ochilor revelatia unei scene de cosmar. Covorul disparuse… Furat de niste hoti.

(Sorin Ungurianu)

Legenda fotografiei de deasupra carpetei

Am crescut la bunici si bunica mea avea tot felul de obiecte ciudate ca deocoratiuni interioare.

Tocmai mi-a venit in minte unul, la care ea tinea foarte mult. O fotografie, mai exact o imagine cu o fata cu parul lung. O tinea deasupra unei carpete de pe peretele din “camera buna”. Ca stim cu totii, la tara mereu era o camera buna – nu am inteles nicodata de ce-i spunea asa, probabil era un fel de-a denumi living-ul de astazi, sufrageria...sau poate ca nu..era pur si simplu o camera unde nu prea umblai, o camera sa spunem mai ferita de deranj, de dezordine.

Am intrebat-o de unde are acea poza. Mi-a zis ca a fost ambalaj la niste ciorapi, dresuri. Si a mai avut o continuare. “Cand ma uit la poza, parca o vad pe Silvia!” Silvia fiind mama mea, adica fata ei. Eram fascinata la cei 7 ani de raspunsul pe care mi l-a dat bunica. Ma gandeam oare mama mea pozase pentru ciorapi si eu nu am stiut. M-am uitat mai atent la imagine si am vazut ca nu nu era mama mea, si nici nu prea semana, poate doar asa in mare, ca avea parul lung si ochii verzi ca si mama mea. Dar bunica parca intr-un fel asa credea. Nu stiu de cand o avea acolo, dar stiu ca tinea mult la ea, si se mai uita la ea din cand in cand.

Mai avea si alte poze sus pe carpeta, fotografii cu copii ei (mama mea si unchiul meu-baiatul ei, cu ea si bunicul din tinerete si altele de care nu-mi amintesc acum). Imaginea asta cu fata de pe ambalajul de ciorapi era la loc de cinste. Intr-un fel parca imi doream sa am si eu intr-o zi imaginea pe un ambalaj de dresuri. Stiu ca eram atenta cand ea sau mama isi cumparau ciorapi, la ambalajul de pe ei, ca poate-poate gaseam vreo fata care sa semene cu mine, sa zica bunica mea si despre mine ca sunt pe un asemenea ambalaj. Nu i-am zis niciodata asta.

Poate ca pentru vremea aia era o realizare, avand in vedere ca publicitatea nu luase asa mare amploare, era totul la un alt nivel. Azi fotografia ta trebuie sa fie pe un banner sau pe coperta unei reviste importante, ca sa spui intr-adevar ca imaginea ta e la loc de cinste.

Eu la 7 ani vroiam doar sa fiu pe un ambalaj de ciorapi, ca si fata din fotografia de deasupra carpetei bunicii.

(Roxana Radu)

Carutasul Ali-Baba

Prin anii '80 traia in Oradea un carutas batran si jerpelit, probabil de etnie maghiara, i se spunea Ali-Baba (pronuntat ceva gen Oli-Bobo). Era un fel de celebritate locala, il vedeam destul de frecvent conducandu-si caruta prin centrul orasului. Noi, liceenii, cand il vedeam, radeam de el. De fapt,
doi colegi chiar au povestit odata ca au ras tare de el fiind langa caruta lui, iar Ali-Baba, nervos si injurand, a plesnit cu biciul in directia lor, nimerindu-l pe unul dintre ei peste fata.

Despre acest Ali-Baba se povesteau tot felul de intamplari insolite. Una dintre ele spunea ca el lucra ca si carutas independent, cara oamenilor lemne si mobile pe bani. Asa ca nu era deloc sarac. Insa nu-i pasa, si umbla tot timpul jerpelit, iar adesea se imbata seara. Intr-una din seri, s-a imbatat, ca de obicei, intr-un parc, pe malul Crisului, si-a dat haina (jegoasa) jos, si pana la urma a adormit, beat mort, ceva mai departe. Pana tarziu a doua zi, lumea care trecand il vedea dormind in iarba a facut
intruna glume pe seama lui.

Dupa ce s-a trezit, Ali-Baba s-a dus inapoi, si-a luat haina, apoi, spre uimirea trecatorilor, a scos cateva teancuri de bani, sa tot fi fost cateva zeci de mii de lei, a facut un gest obscen catre cei care asistau, si a
plecat punand banii inapoi in captuseala hainei murdare, lasandu-i pe toti cu regretul ca nu le-a trecut prin gand sa-i caute.

(Florin Lung)

Pedeapsa vecinului turnator vine de sus

Ne-am mutat la oras in 1979 intr-un apartament de doua camere, intr-un cartier nou dintr-un oras mare din Ardeal, unde in acelasi an am inceput sa si merg la scoala. Anul urmator a venit pe lume si sora mea. Asa ca pentru o buna bucata de vreme, casa noastra a fost cam zgomotoasa. Cand galagia
devenea mai intensa (inclusiv cand aveam oaspeti), incepeau batai in teava de calorifer. Bataile incetau daca ne domoleam, insa uneori vecinul de jos suna si la usa, rugandu-ne sa incetam cu zgomotele.

Omul, oltean de felul sau, intre doua varste, parea chiar simpatic altminteri, insa intoleranta fata de zgomotele din apartamentul deasupra lui (de fapt odata a batut in teava cand in apartamentul deasupra noastra era un chef de majorat) ni l-au transformat intr-un fel de legenda familiala, un
bau-bau invocat cand vorbeam prea tare, chiar daca eram in alta parte decat acasa. In mod clar nu ne era simpatic.

Sotia lui era insa mai simpatica, si in timp, ne-a explicat de ce era asa pornit pe noi cand facem galagie. Anume, inainte de a locui acolo, ei statusera intr-un alt oras, tot asa, intr-un bloc. Deasupra lor locuia un personaj mai important (nu stiu din ce domeniu), cu care se imprietenisera. Vecinul acela, in pas cu vremurile, asculta frecvent Europa Libera si apoi discuta deschis cu prietenii si vecinii despre ce auzea acolo. Aici nu mi-e clar ce s-a intamplat de fapt, poate ca vecinul de jos doar auzise ca se
asculta Europa Libera la etajul de deasupra lui. Cert este ca viitorul meu vecin de atunci l-a turnat la Securitate pe vecinul sau care asculta Europa Libera, iar acesta a fost arestat, anchetat si condamnat la cativa ani de puscarie.

Ei bine, familia acestuia a aflat pana la urma cine l-a turnat si a hotarat sa se razbune. Anume, au inceput sa mute zilnic mobila din casa, facand un zgomot care nu se mai termina in veci. Pana la urma (nu am idee cat a durat tarasenia, probabil cativa ani), vecinul turnator a cedat psihic, a fost si
internat o vreme la o clinica de neuropsihiatrie, iar apoi s-a mutat nu doar din acel bloc, ci si in alt oras (probabil ca i se dusese buhul ca turnator), adica exact sub apartamentul nostru.

Auzind noi motivul intolerantei sale fata de zgomot, ne-am amuzat, insa pentru ca am fost pusi in tema, am devenit mai precauti cand spuneam bancuri politice, desi uneori radeam cu voce tare la gandul ca stim noi ce sa-i facem daca ne toarna.

Exista si un epilog post-89 la aceasta poveste. Cam prin '91-'94, student fiind si fan heavy metal pe deasupra, ma foloseam de un radio mai vechi stereo, cu tuburi, ca sa ascult emisiuni de rock metalic pe Radio Tineret (culmea, nu-mi mai amintesc numele emisiunii, erau prezentatori Florin-Silviu Ursulescu si Lenti Chiriac). Radioul era pus direct pe covor, iar ca sa am o receptie mai buna, lipeam antena de teava caloriferului. Ei bine, asta facea ca, dincolo de faptul ca muzica era destul de tare in
camera, sunetul se propaga si pe teava de la calorifer. Da, incepeau bataile in calorifer, iar eu ma faceam ca muzica era prea tare si acoperea bataile vecinului, asa ca o dadeam inainte. In fine, omul a sunat si la usa, a mai vorbit si cu ai mei, i-a convins ca sufera de o boala incurabila si nu poate
suporta zgomote asa puternice. In cele din urma m-am mai domolit si eu. Cand le-am povestit intamplarea unor amici de-ai mei mai boemi, replica lor a fost: "lasa-l asa, sa auda cum vine la el moartea!" (cred ca difuzau si formatia "Death" pe atunci). Nu peste prea mult timp, omul a murit
intr-adevar.

(Florin Lung)

Moartea caprioarei vine pe linia de tren

Pe cand eram copil, in anii 70-80, tata era mecanic de locomotiva la CFR pe trenurile de marfa. Cu banii deci nu o duceam chiar rau, insa in anii 80 mancarea a devenit o problema mai serioasa. Nu contau asa mult banii, conta ca nu gaseai mai nimic in alimentare. Cu bunicii din partea mamei ne mai
scoteam, caci ei cresteau porci si in fiecare iarna taiau cativa: unul pentru ei si cate unul pentru familia fiecarei fiice. Povestea taierii porcului incepea in fiecare iarna cu guitatul porcului in timp ce i se dadea
cutit, parte la care fugem pe camp, pentru ca nu imi placea sa o aud, continua cu arderea parului cu paie ori cu un arzator legat la butelie, apoi transarea si pregatirea carnatilor, jumarilor etc.

Ceea ce doresc sa povestesc aici se leaga insa de o cu totul alta, surprinzatoare, sursa de carne.

Imi amintesc ca uneori cand nu prea aveam pofta de mancare, tata ma convingea sa mananc te miri ce (o bucatica de paine, o rosie, niste salam ori chiar slanina cu ceapa), spunandu-mi ca "a fost plimbata cu trenul".

Insa de la un moment dat tata a inceput sa aduca acasa cate un iepure, zicea el, lovit de tren, pe care il jumulea si il prepara la cuptor. Se intampla insa uneori sa il prind dupa ce a venit acasa (orarul de ceferist era teribil de neregulat) cu o bucata mare de carne in cada din baie, pe care el o spala, o transa pe tacute, apoi facea si carnati cu masina de tocat carne la care atasa un cornet. In zilele urmatoare aveam si carne destul de buna, cu un gust nu prea familiar. O vreme nu am prea inteles eu cum stau lucrurile, nu eram prea mare ca sa pot pricepe, si nici el nu era foarte darnic cu explicatiile, in mod clar se ferea sa fie vazut de vecini si rude.

Abia dupa 1990, cand am crescut mai mari, a inceput el sa ne spuna cum statusera lucrurile: mergand locomotiva pe linia ferata, se intampla uneori sa vada cate un animal (caprioara, mistret) pe calea ferata. Probabil ca in timp au inteles mecanicul si ajutorul ce pot face, ori au aflat de la altii (se pare ca faptul nu era asa de rar intalnit), cert este ca in loc sa dea un semnal sonor ca sa sperie animalul, ori sa incetineasca (asta era chiar periculos pe unele portiuni - fiecare fragment de traseu trebuia parcurs cu o anumita viteza fixa) ci, dimpotriva, accelerau daca era posibil. Daca insa caprioara aparea in padure imediat dupa o curba, era victima sigura: apuca doar sa se uite in farurile locomotivei si asa ramanea, orbita, pana era izbita din plin de tren. Mistretii erau pesemne mai prevazatori si nu li se
intampla asta mai niciodata. Nici lupilor nu li se prea intampla, insa evident ei nu aveau loc in meniu, chiar daca o pateau.

Dupa un astfel de impact, mecanicul oprea trenul, mergea cu ajutorul inapoi si repede isi imparteau amandoi prada frateste, plasand-o in saci de plastic. Apoi plecau mai departe, urmand ca, inainte de sosirea la gara din oras (marfarele circulau in special noaptea), sa incetineasca si sa arunce
sacii cu carne intr-un tufis (am vazut si eu locurile, acel semnal inca functiona ca atare la inceputul anilor 2000, cand am facut o vreme naveta intr-un oras apropiat). Dupa ce isi terminau tura reveneau pe jos (locul era doar la un kilometru distanta de depoul de locomotive), recuperau sacii si
plecau acasa, unde faceau exact ce il vazusem eu pe tata facand.

(Florin Lung)

Legenda unei căsnicii

Trecuseră doi ani de la cununia lor, dar George o iubea pe Elena la fel ca la început.

Munceau amândoi. El lucra pe un șantier de construcţii, în regim de zece ore pe zi, ba uneori chiar zi-lumină, căci termenele de predare în folosinţă trebuiau respectate cu stricteţe. Ea era merceolog și se ocupa cu vânzarea și achiziţionarea produselor textile, fiind nevoită să facă multe deplasări prin ţară.

George câștiga bine, primea sporuri de șantier și sporuri de program prelungit. Dar toată ziua era plecat la muncă, iar acasă se întorcea seara târziu, frânt de oboseală. Tânăr fiind, nu-și făcea probleme pentru el, cât se gândea la soţia sa Elena, pentru care ar fi dorit un loc de muncă mai acceptabil, o muncă de birou, fără să fie pe drumuri tot timpul, vară-iarnă. Chiar a găsit, printr-un prieten, un loc vacant undeva, la Contabilitate, dar, deocamdată, Elena a refuzat:
-Cât suntem tineri vreau să câștigăm mai mulţi bani, chiar cu ceva sacrificii. Călătoresc mult, dar primesc diurnă, am o leafă bună, văd locuri pitorești, și nu stau închisă opt ore într-un birou anost. Cu puţină bunăvoinţă, pot spune că munca mea e, de fapt, o continuă excursie, cu mici popasuri dezagreabile pe traseu. Când mă voi simţi istovită, mă voi retrage undeva, într-un birou insipid.

Într-o dimineaţă, când cei doi soţi se pregăteau să plece la slujbă, George o urmărea cu privirea pe Elena. Îi făcea o deosebită plăcere să o vadă cum își dezbracă pijamaua, cum își plimbă prin încăpere trupul ei zvelt și apetisant, cum își îmbracă lenjeria intimă, cum își trage dresul transparent peste glezne, peste pulpe, peste coapse. Era pentru George un spectacol incitant.
-Pleci departe astăzi? a întrebat George.
-Nu, doar la vreo cincizeci de kilometri. Mă intorc repede.
-Azi voi veni și eu mai devreme, a anunţat-o George. E ger și, din cauza temperaturilor scăzute, trebuie să întrerupem betonările. Se și întunecă mai devreme.
-Eu poate mai întârzii puţin la serviciu, a spus Elena. Mâine am foarte multe livrări de făcut și îmi ia timp ca să pregătesc toate documentele de însoţire.

Cu o îmbrăţișare tandră și cu un sărut drăgăstos, George și Elena s-au despărţit, pornind fiecare spre locul său de muncă.

În după-amiaza aceea, George a sosit mai devreme acasă și, în așteptarea Elenei, a pregătit tot ce a crezut de cuviinţă în vederea unei seri agreabile alături de soţia sa.

S-a inserat repede. Elena mai intârzia, așa cum îl prevenise, de fapt, pe George, încă de dimineaţă. Ca să treacă timpul mai ușor, bărbatul s-a așezat în faţa televizorului, deși nu avea cine știe ce de văzut. Deodată, lumina s-a stins în tot cartierul, dar acest lucru nu l-a surprins pe George deoarece, de la un timp, întreruperea furnizării de energie electrică, timp de vreo oră, devenise o practică curentă, impusă de autorităţi, pentru ecomomia de energie.

Neputând face nimic din cauza întunericului, George moţăia în fotoliu, așteptând cu nerăbdare să-și revadă soţia, s-o îmbrăţișeze cu drag, s-o sărute, s-o facă să înţeleagă cât de mult o iubește.
Deodată, George s-a gândit ca Elena poate că se apropie chiar acum de blocul de locuinţe în care stăteau ei, că nici liftul nu funcţionează, că soţia sa va urca cu greu pe scară, pe întuneric. Atunci bărbatul a bâjbâit până a găsit lanterna și a pornit-o pe scări, spre ieșire. Apoi a ieșit din bloc și a așteptat pe aleea din faţa blocului, până când a sosit soţia sa dragă, deși, între timp, se aprinseseră din nou luminile.

Curând, cei doi soţi au pătrus îmbrăţișati în apartamentul lor. Ca și în zorii zilei, George își admira din priviri soţia, urmărea cu plăcere cum se dezbracă, cum își plimbă prin încăpere trupul ei zvelt și apetisant, cum începe să-și scoată lenjeria intimă, cum își dă jos dresul transparent de pe coapse, de pe pulpe...

N-au trecut multe minute, nici nu apucaseră să cineze, când George s-a apropiat de Elena, a cuprins-o de umeri, a privit-o drept în ochi și i-a spus:
-Săptămâna aceasta voi introduce acţiune de divorţ.
Vestea a căzut ca un trăsnet. Elena a izbucnit în lacrimi. Era nedumerită, dar n-a reușit să obţină nicio explicaţie plauzibilă de la soţul ei. Totul s-a întâmplat așa de brutal încât cu greu și-a putut reveni.
-Dar care este motivul? a întrebat femeia printre lacrimi. Nu mă mai iubești? A apărut o altă femeie în viaţa ta? Vrei să-mi schimb locul de muncă? Vrei să avem cât mai repede un copil? Mama ta mă urăște și-ţi spune să mă părăsești? Nu-ţi place cum facem dragoste și vrei altceva? Ai aflat ca ești grav bolnav și vrei să mă cruţi? Lămurește-mă, te rog. Aveam mare încredere în tine. Țin foarte mult la casnicia noastră și nu vreau să se destrame.
-Niciunul dintre motivele înșirate de tine. Găsește tu un motiv, cel mai convenabil pentru tine, pe care să-l trec în actiune de divorţ. Voi face asta pentru tine.
-Dar nu am nimic să-ţi reproșez, a suspinat femeia.
Au urmat zile zbuciumate și triste pentru cei doi soţi. Divorţul s-a pronuntat după multe luni de zile. Căci indicaţiile autoritaţilor erau ca instanţele de judecată să amâne cât mai mult pronunţarea, să stabilească o perioadă de gândire, să fixeze cât mai multe termene de judecată. Toate în speranţa că soţii se vor impăca pană la urmă. Dar George era ferm în hotărârea sa, oricât au intervenit parinţii lor, oricât l-au sfătuit prietenii, oricât l-a implorat Elena.
În ziua când hotărârea de divorţ a rămas definitivă, Elena l-a oprit din drum pe George, s-a apropiat de el și l-a intrebat:
-Măcar acum, spune-mi, te rog, care este motivul real pentru care ai vrut să te desparţi de mine? Eram atât de convinsă că nu mă vei părăsi niciodată.
-Te-am iubit sincer, i-a răspuns George. Iar acum îţi voi spune și motivul despărţirii noastre: Am divorţat din cauză că ăștia luaseră obiceiul să întrerupă lumina câte o oră, în fiecare seară.
-Ce tot îndrugi?
-Iar în ora aceea de beznă, soţiile infidele, trebuind să ajungă, totuși, la familiile lor, din cauza întunericului, nu observau că-și îmbracă chiloţii pe dos, altfel decât erau aceștia dimineaţa, la plecarea de-acasă.

Și George s-a pierdut repede, prin forfota orașului.

(Valeriu Pasencu)

Cum a reiviat Mos Craciun

Din ordinul tovarasei Elena Ceausescu, toate podoabele de Craciun au fost scoase de pe piata si peste tot activistii spuneau ca Mos Craciun a murit. Nici o serbare de pom de iarna, nici un pom si gata mosul a murit.

Circulatia era inchisa di cauza economisirii de carburant, fara lumina si caldura atmosfera de inmormintare. Toate acestea inaintea Craciunului din 1986.

Eu si sotia mea eram decoratori la ICL Universal.Era o seara de duminica la o nunta in Giulesti. Apare o masina ne ia de la nunta si ne duce in fata la CC- PCR, pe Calea Victoriei. Acolo intilnim toti decoratorii Bucurestului si crema propagandei. Tovarasi trebuie sa impodobim brazii din fata CC-ului si cei de la Unirea. Maine soseste la Bucuresti vicepresedintele SUA -BUSH senior. Cum stiam ca in magazine nu exista nimic.am inceput sa facem la ateliere podoabe insa nu ajungeau. Stiam ca la Bucur Obor existau podoabe deoarece aveau schimburi directe cu alte tari si un mare director Iosiper care avea pus deoparte in magazii marfa.

Am spus tovarasilor ca stiu unde exista podoaba si globuri si la Bucur. Au incercat sa dea telefoane ca sa vina cineva sa deschida magazinul insa timpul zbura ora era deja 2 noaptea, asa ca militieni au dat spargerea si asa am ajuns in magazin si la depozite. Am luat toate globurile, ghirlanda si am plecat repede la treaba. Toata lumea a plecat si nimeni nu a anuntat ce sa intimplat.

Dimineata, cind cei din magazin au venit si au gasit magazinul spart inventare la toate raioanele. Tot magazinul inchis. Militienii ce au spart magazinul au plecat acasa, fericiti ca au facut o fapta buna. Ei nu au raportat nimic crezind ca tovarasii de la partid aranjeaza totul.

Dimineata masini de militie peste tot - jaful secolui la Bucur pina s-a lamurit adevarul.. Bush a sosit, Brazii erau impodobiti si activistii spuneau ca Mosul a reinviat.

(RL)

Legenda stabilizarii ceausiste

Se stie ca romanii nu prea aveau pe ce sa cheltuiasca banii in vremea comunista. Marile categorii de produse costisitoare, dintre cele stiute de noi astazi, erau fie necunoscute romanilor fie le erau inaccesibile fiinca lipseau... Pe mancare, de exemplu, nu puteau cheltui fiindca nu se gasea. Romanii mancau te miri ce, iar ghiarele si gaturile de pui, sau copitele de porc si uleiul de soia, oferite din cand in cand de galantarele „comertului socialist multilateral dezvoltat”, nu le solicitau prea mult bugetul. Chiar si „crevetii vietnamezi”, singura mancare straina disponibila in rafturile alimentarelor goale, erau extrem de ieftini.

Pe lux, sa cheltuiasca... care lux? Nu putem vorbi nici macar de cel pentru igiena intima. Sampoane, deodorante, sapunuri, farduri si parfumuri nu se consumau fiinca nu existau. Identic se intampla cu toate cele. Pe haine, de asemenea, romanii nu cheltuiau din simplul motiv ca lipsa unei culturi a modei facea sa poti purta aceeasi bluza zile intregi si ani la rand pana se rupea. Si chiar si atunci, o carpeai, o vopseai eventual cu vopsea de oua „Galus” si o mai purtai luni bune. Pentru un autoturism „Dacia”, ca si pentru butelie, depuneai banii garantie la stat si asteptai cativa ani buni. Fenomen care se intampla si daca ai fi vrut sa-ti cumperi un congelator „ Artic”, un televizor „ Telecolor”sau vreo motocicleta „Mobra”.

In aceste conditii romanii incepusera in anii ’80 sa cumuleze, doar din salarii, sume importante de bani cu care nu aveau ce sa faca. Desigur, oamenii ii tineau in casa, „la saltea”, pititi prin podul casei, ingropati in gradina la tara sau prin borcane de muraturi, fiinca la singura banca din RSR care-si zicea CEC nu-i puteau depune pentru ca ar fi devenit vizibili iar cumularile financiare din respectiva vreme erau considerate pe cat de dubioase pe atat de asimilate chiaburismului sau burgheziei si erau foarte incriminate. Saracii, erau mandria poporului, nu cei cu bani considerati ramasite decadente ale capitalistilor imbuibati...

Totusi, sistemul financiar comunist stia ca populatia acumulase sume mari de bani „la saltea” si trebuia sa faca ceva pentru a scoate banii la lumina, in special pentru a misca prin acesti bani blocati comertul socialist pietrificat de proasta calitate a produselor sale. Ca de obicei in astfel de cazuri se apela pentru solutii la diversionistii de la securitate.

Fiinca sistemul comunist mai procedase in trecut la stabilizare monetara (adica la anularea totala si peste noapte a masei monetare existente si la emiterea de moneda noua cu alta valoare), s-a venit cu ideea anuntarii unei astfel de noi stabilizari, prin zvonuri. Pentru ca nimic nu circula mai bine in RSR decat zvonul...

Romanii, manipulati de zvonurile stabilizarii iminente si disperati ca vor ramane cu banii ca hartii inutile, au dat navala sa cumpere orice exista pe piata in magazinele socialiste. Costume decolorate, palarii turtite, pantofi scalciati, suluri de panzeturi uitate prin mercerii , mobila scorojita de pal care nu putea fi transportata pana acasa fara sa se farame, cutii intregi de sapunuri „Cheia” si „Camila” (despre care se spunea ca se fac din caine dupa cum miroseau), butoaie de varza, perdele ingalbenite, radiouri si televizoare vechi pe lampi, stive de carpete de perete: „rapirea din Serai”, pompe „Kamma”, magnetofoane rusesti „Maiak” si biciclete „Pegas”, au devenit foarte interesante pentru tot romanul. Se cumpara orice si in orice cantitate numai sa nu te prinda stabilizarea. Margarina expirata, baxuri de tigari „Carpati” si „Snagov” mucegaite, saci cu pezmet, lichior de banane sau nechezol, toate cumparate in cantitati incredibil de mari, mobilau acum balcoanele romanilor mandri de reusita lor. La tara, din magazinele satesti, idem, se cumparau kilometrii de fitil de lampa, lacate chinezesti ruginite, oale cu zmaltul sarit si furculite strambe, sicrie , zeci balerine de portelan si tot atatea perechi de cizme de cauciuc, de catre aceeasi familie, pentru a nu ramane cu banii.

Ce sa mai, in cateva zile toate magazinele din RSR ramasesera absolut goale spre bucuria celor care pusesera la cale diversiunea. „Stabilizarea” ceausista reusise si a fost reala.

Eu, unul, din nefericire am trait-o!

(Stefan Jicol)

Medicament miraculos

Rachitele – Maguri Racatau – localitati de munte, uitate de lume, fara cooperativizare, fara civilizatie, lumina, gaz, apa curenta…. Un mos si o baba… mosul cade la pat, grav bolnav, batrana cu eforturi deosebite il cara pana la Cluj la doctori… batrana nevolnica si surda…

Un doctor ,,se uita ,, la batran si-i spune ,,moare,, Si gata… incepe din nou calvarul transportului batranului la domiciliu … si batrana ii da toata iarna (si iarna tine mult in zonele alea) zeama de varza = moare !!!

Vine primavara si batranul se inzdraveneste. La un moment dat, in curtea Spitalului Universitar Cluj, apare o batrana cu o vaca legata de capastru cautand doctorul care i-a facut bine sotul .. toata lumea afla povestea, nimeni nu-si revendica vaca, dar curiosi ce s-a intamplat se organizeaza intr-o mica expeditie in munti. Ajung la casa batranilor, gasesc butoiul cu varza si, ce sa vezi! Pe fundul lui un sarpe. Isi dau seama ca lumea medicala a mai descoperit un medicament.

(Viorica Odobleja)

Cersetorul

Prin anii 68, un cersetor olog bantuia Tg.Muresul traind din cersit. Era cunoscut de toata lumea. Toata lumea ii dadea de pomana… ambele picioare erau strambe si imobile. Se misca cu ajutorul a doua ciomege … inspira mila prin toata fiinta lui …Lumea vorbea ca merita pomana data pentru ca era victima unui renumit doctor ginecolog care, la nasterea sa l-a scapat pe jos …

Se pare ca asa a si fost. A venit o tiganca sa nasca, era vara, soare, geamul salii de nasteri era deschis, doctorul in verva, vorbea si radea cu asistentele si surorile, a venit momentul expulzarii, a luat fatul de picioare, acesta era plin de lichid amniotic, de grasime, l-a scuturat sa se auda primul strigat si… l-a azvarlit pe geam (aici se pot face tot felul de supozitii … l-a azvarlit, i-a alunecat….) cert este ca fatul a ajuns de la etajul doi in curtea spitalului. Singura problema a fost ca n-a murit, ca nu au fost reclamatii si ca picioarele au fost vatamate ireversibil. In halul asta, copilul nu a putut face altceva decat sa cerseasca si culmea cei din lumea medicala ii dadeau cea mai grasa pomana.

Se spune ca la moartea doctorului, acest cersetor a plans mult si sincer. Nu stiu daca a fost asa… nu am participat la inmormantare…dar stiu ca revenind in oras dupa multi ani am vazut la fiecare intersectie principala cersetori, copii ologi cu picioarele strambe si imobile deplasandu-se cu doua ciomege si mi-am adus aminte de vechiul personaj.

Da, era tatal lor care la nastere le rupea picioarele (pentru a avea si ei un castig sigur) … cert este ca omul mai traieste si are, asa vorbeste lumea, o vila prin imprejurimile orasului …

(Viorica Odobleja)

Spionul

Cluj – Doua surori gemene , nemaritate, fara copiii, fara parinti, singure singurele, batrane dar lucide…in serile lungi de iarna discuta despre ce va fi dupa moarte… cum sigur nu vor muri deodata, se pune problema ce va face supravietuitoarea … evident va suferi, va plange, va suporta greu singuratatea... Se mimeaza senzatiile, dialogul, monologul, suferinta…

La un moment dat le vine idea de a-si fotografia momentul… zis si facut. Isi cumpara un sicriu, cate un rand de haine bune, angajeaza un fotograf, orneaza camera… In ziua stabilita, in camera se aprin lumanarile, una din surori se pune in costiug, cu mainile pe piept, cealalta fuge imbracata in negru dupa fotograful din colt… acesta vine, prezinta condoleantele si se apuca de lucru.

Fotografii din mai multe unghiuri si la un moment dat se suie pe geam sa fotografieze si de sus. In acel moment ,,moarta,, satula de atata imobilitate, se scoala si-i spune surorii ,,acum stai si tu, ca eu m-am saturat,,!

… Evident, fotograful cade de la etaj … si aici sunt doua variante: una - moare si a doua - este vatamat grav si ajunge la spitalul de nebuni. Ambele plauzibile pentru ca, povestea datand din perioada imediat postbelica, cand tara si mai ales Ardealul era intesat de ,,spioni,, si ,,raufacatori,, , Militia le gratuleaza pe cele doua surori ca au descoperit un dusman al poporului si l-au anihilat inteligent. In aparatul de fotografiat s-au gasit mai multe fotografii cu documente secrete!

(Viorica Odobleja)

Legenda marelui laser ceausist

Dupa invazia Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia, Ceausescu, printr-un celebru discurs tinut in fata CC pe 21 august 1968, s-a prefacut ca se impotriveste sovieticilor. Totul era de fapt o mare diversiune ceruta si ticluita de Moscova, pentru a distrage atentia Occidentului de la agresiunea "popoarelor pasnice" impotriva tanarului guvern de la Praga... Fiindca, Occidentul, excitat de ideea ca doua state socialiste se bat, chiar a uitat pe moment de invazia Cehoslovaciei ... stand cu gura cascata la circul facut de Ceausescu, care ameninta efectiv si explicit URSS.

Brejnev, liderul URSS si al lumii comuniste, trebuia astfel sa scape de stigmatul de agresor si sa pozeze in pacifist neluand pozitie fata de rebelul Ceausescu.

Asta era pe plan extern, pe plan intern... in absurdistanul romanesc se nastea o noua legenda si un nou erou national care manuia arme teribile. Propaganda securista, pentru a inlatura din mintea bietului roman frica iminentului conflict anuntat de Ceausescu si pana la urma absurdul unui astfel de razboi intre mizera Armata Romana si cea mai mare armata din lume de la acea data, adica a URSS, a lansat la randul sau o diversiune: Laserul lui Ceausescu.

Cica acest laser, se spunea in gura mare, ar fi topit deja cateva tancuri sovietice pe Prut si ca rusii fug numai cand aud de romani. Ce sa mai, poveste patriotica de succes! Romanii s-au inghesuit ca oile sa se inroleze in garzile patriotice si sa se inscrie in PCR-ul al carui Secretar General era marele viteaz, comandant de laser: Ceausescu.

Coanda insusi, cica, se spunea, ar fi inventat acest laser pe care numai Romania si Franta il detineau dar, desigur, cea de-a doua tara il avea doar intr-o forma mai nefinisata, fiindca inventatorul patriot lasase patria sa natala proiectul complet si nu le daduse francezilor decat un surogat...

Batrani, tineri si copii din Romania, zapaciti de propaganda aparatului de securitate si partid, se simteau puternici alaturi de secretarul lor general si de fantasticul sau laser care-i pusese pe goana pe rusi...

Consider ca a fost cea mai mare si de succes minciuna a comunismului din spatiul Ro...

(Stefan Jicol)

Legenda caprei

Intamplarea aceasta a circulat mult timp prin viu grai, fiind se pare si cat se poate de reala. Intr-o comuna de prin Moldova, cred, la o trecere de cale ferata cu bariera, tocmai urma sa vina trenul si bariera era lasata. In dreptul barierei, in asteptare, se afla un cetatean pe o motoreta Mobra, urmat foarte aproape de un taran intr-o caruta trasa de cai, iar dupa caruta de un cetatean intr-o Dacie. Nimic nu prevestea ca acea asteptare linistita avea sa se transforme imediat intr-un scandal demn de o scena de film, iscat parca din senin.

De la ce a inceput totul se pare ca unul dintre cai l-ar fi atins cu botul dupa ceafa pe cel cu motoreta. Acesta s-a speriat crezand ca vrea sa-l muste si s-a intors brusc catre cal lovindu-l cu podul palmei, intr-o reactie de autoaparare. Caii la randul lor s-au speriat foarte tare si s-au dat brusc inapoi, cu caruta cu tot, spargandu-i cu oistea unul din faruri omului cu Dacia. De aici a izbucnit o cearta generala.

Cel din Dacie, profund suparat a iesit afara cu levierul si s-a repezit la taranul din caruta ce, la randul sau, cu biciul in mana argumenta ca de fapt de vina este motociclistul care a lovit si speriat caii. Au inceput sa se adune si alti privitori ce-si dadeau fiecare cu parerea. Cel cu motoreta nu se lasa nici el mai prejos, au inceput sa se incaiere, fiecare racnea in legea lui, era o harmalaie de nedescris.

Cearta era in toi, cand un taran ce-si pastea capra pe marginea soselei si care, pesemne, vazuse tot ce se intamplase de la cap la coada, s-a gasit sa o faca pe impaciuitorul. Si-a priponit capra si s-a dus in mijlocul taraboiului ce se iscase, incercand sa le explice cum ca el a vazut totul si ca stie de unde a inceput toata tarasenia.

Intre timp, trenul trece si bariera se ridica. Cearta a incetat brusc si toate privirile s-au indreptat catre bariera. Unii priveau uluiti, altii hohotind de ras. Printre cei uluiti era insusi stapanul caprei ce privea acum mofluz cum in varful barierei ridicate atarna sarmana lui capra. Taranul, manat de bune intentii justitiare, se gasise sa-si priponeasca nefericita capra taman de bariera.

(Sorin Ungurianu)

Romeo si Julieta din Focsani

Intamplarea cu pricina a avut loc, pare-mi-se, intr-o comuna de pe langa Focsani. Doi tineri, el si ea, se iubeau mult. Foarte mult. Parintii lor insa, erau cu totul impotriva acestei relatii. Pe de o parte, pentru ca erau inca forte tineri (nici nu terminasera liceul) iar pe de alta parte, pentru ca intre cele doua familii, de-a lungul timpului, fusese o adevarata rivalitate.

Acestei lumi nedrepte ce nu le intelegea iubirea, trebuia sa i se dea o lectie. Au hotarat sa moara unul in bratele celuilalt, luandu-si singuri zilele, ca o pedeapsa necrutatoare adusa parintilor. Se pare ca fata a reusit sa faca rost de somnifere de la o farmacie (unii spun ca ar fi falsificat o reteta, altii ca ar fi cumparat cate o cantitate mica, mai multe zile la rand sau ca s-ar fi cunoscut cat de cat cu farmacista). Cert este ca isi facusera un plan bine chibzuit. Parintii baiatului aveau sa plece de acasa pentru doua zile. Eroii nostri au lasat o scrisoare in care isi motivau gestul si isi varsau amarul asupra tuturor celor ce s-au impotrivit iubirii lor, indicand printre altele si locul unde puteau fi gasite trupurile lor neinsufletite, atunci cand s-ar fi intors si ar fi citit cele scrise de ei.

Au mers apoi intr-o ferma, unde se afla un turn de apa dezafectat si destul de retras, cu o camaruta izolata, ce avea doar o usa cu grilaj metalic si un geam mic de aerisire. Au urcat, s-au incuiat cu un lacat ce putea fi inchis printre zabrelele grilajului si au aruncat cheia afara, prin ferestruica. Au facut toate astea, fortandu-si intr-un fel hotararea Nu mai exista cale de intoarcere Au inghitit fara sovaire toate pastilele (indeajuns de multe ca sa le produca sfarsitul), s-au luat in brate si, rezemati de zid, au asteptat linistiti ca tacerea sa se astearna asupra lor.

Revenind acasa dupa doua zile, parintii baiatului au dat peste scrisoare, au citit-o si, ingroziti, au fugit intr-un suflet la locul unde scriau tinerii ca vor fi gasiti. Au urcat in turn cu inima stransa, sperand in miracolul ca cei doi tineri sa mai fie in viata. Si miracolul chiar s-a produs.

Cei doi erau in viata, e drept cam palizi, dar locul iubirii lor deznadajduite, era luat acum de un dispret fatis unul fata de celalat si de o sila reciproca. Ce se intamplase? Farmacista, de la care obtinuse fata pastilele, intuindu-i oarecum intentiile, i-a dat acesteia in loc de o cantitate mare de somnifere, o cantitate mare de … laxative.

(Sorin Ungurianu)

Legenda scroafei cu un purcel

"Epoca de Aur" era renumita pentru raportarile false. Cooperativele agricole de productie, CAP-urile adica, erau obisnuite sa comunice
productii record, intru multumirea organelor de partid si de stat.

Se zice ca intr-o comuna obisnuita, un CAP a ramas fara porci. Daduse molima in ei si murisera. O singura scroafa a scapat, dar a fatat
doar un purcel.

Cand a venit data raportarilor, seful CAP-ului s-a temut sa zica adevarul. Cum sa spui ca o ditamai scroafa, hranita stiintific, conform cu cele
mai noi cuceriri ale stiintei, a nascut doar un purcel? Prin urmare, cand a raportat productia la judeteana de partid a indulcit situatia, facandu-si autocritica de rigoare, si a declarat ca purceaua lor a nascut doi purcei.

Secretarul de partid de la judet a intocmit situatia locala si a dat-o mai departe la Capitala. Numai ca atunci cand a completat la comuna
respectiva numarul de purcei, a mintit si el un pic. De dragul revolutiei socialiste. Asa ca, in scripte, scroafa in cauza nascuse trei purcei.

Si a fost randul organizatiei centrale sa raporteze catre primul om in partid si in stat. Dar cum sa trimiti la Cabinetul nr 1 o situatie
cu o scroafa care fata doar trei purcei? Asa ca, dintr-un condei, scroafa s-a facut mama de patru grasuni.

Dupa ce Tovarasul a citit raportarile, a stabilit cotele de export. Comuna din povestea noastra a primit indicatia sa trimita un godac la
export, iar pe ceilalti trei sa-i manance satenii.

(Mihaela Lazar)

Crima dinainte de Craciun

Se povesteste inca si astazi despre crima odioasa comisa acum 30 de ani intr-un camin de studenti de la marginea Clujului.

Legenda spune ca era cu cateva zile inainte de Craciun, iar caminul incepea sa se goleasca de studenti. Fiecare o apuca pe drumul lui catre casa, bucurandu-se ca incepe o mini-vacanta si ca apuca sa-si vada rudele.

La un etaj erau camere duble, unde stateau doar fete. Una din fete avea tren in ziua respectiva seara, iar colega ei de camera urma sa plece doar a doua zi.

Zis si facut, prima fata isi face bagajele si se pregateste sa mearga catre gara. Deja era pe inserat, ziua era scurta iarna, fiind binecunoscuta si perioada cand se facea economie la curent, se ia lumina peste tot.

Isi ia ramas bun de la colega ei, ia bagajul cum-necum si iese din camin. Intre timp revine curentul in oras.

Cand ajunge la doua strazi departare isi da seama ca a uitat ceva, se intoarce din drum si porneste spre camin. Ajunge la camera ei, deschide usa si crezand ca tipa cu care statea in camera doarme, alege sa n-o deranjeze, merge tiptil, isi ia ce uitase din dulap, si iese din camera, pornind spre gara din nou.

Cand se intoarce din vacanta, o gaseste pe tipa moarta in patul din camin, taiata in bucatele, iar pe perete era scris cu sange "Daca aprindeai lumina pateai la fel".

(Vlad, Cluj)

Elena Presedinte

Intimplare adevarata sau legenda...?! Elena Ceausescu Presedinte... n-a fost sa fie... dar era cit pe ce...

Cel putin asa se zice... cum ca un membru marcant al Academiei Romane ( nu spui cine... persoana importanta) a propus la o sedinta de partid... unde urma ca Ceausescu Nicolae sa fie propus spre a fi reales presedinte... ca toate organizatiile din tara trebuiau sa inainteze propuneri.

Ca asa era democratic, din Partea Academiei Romane sa candideze Tovarasa Elena Ceausescu, ca ea e primul Academician la Tarii. Si cine i-ar putea reprezenta mai bine pe ei (Academicienii Romaniei) la alegeri?

Ce credeti c-a patit personajul care a avut asa idei subversive... ?! Eu am auzit ca a fost lasat sa plece in vest... sa-i destabilizeze mai bine pe aia cu ideile lui... Ha.

(Slincu Ionut)

Legenda caciulii rusesti de blana

Prin anii 80, erau la moda caciulile rusesti de blana. Tovarasii care mergeau in delegatii in URSS cumparau din banii de diurnal caciuli rusesti, asa ca Bucurestiul era plin de ele, fie ele albe, negre, gri
sau rosiatice.

Intr-una din serile de iarna, eroina noastra se intorcea de la munca. Era trecut de zece si in vagonul metroului erau doar cativa oameni.

Obosita, se straduia din rasputeri sa nu adoarma. Mai ales ca, asezat pe un scaun in fata ei, un barbat o tot fixa cu privirea. Iar caldura din metrou o molesea. Si, cu toate ca se forta sa nu motaie, pentru cateva clipe a adormit.

O zmucitura a vagonului o facu sa se trezeasca. Se uita speriata in jur. Parea ca nimic nu se intamplase. Dar.... stupoare! Barbatul din fata ei o privea cu un zambet stupid. Iar pe capul lui statea frumoasa ei
caciula de blana. Se pipai pe cap. Nu o mai avea. Panica incepu sa o cuprinda. Atat de mult dormise? Atat de adanc? Si nimeni nu reactionase? Chiar se fac cu totii ca nu au vazut? Cum sa se lupte cu el? Ce-i de facut?

Si, desi parea o fiinta slaba, neajutorata, mintea ei refuza sa se dea batuta. Planul ii incolti imediat in minte. Va lupta pentru caciula, se gandi ea inviorandu-se.

Sosi si statia ei. Vocea anuntase numele, usile se deschisera. Apoi, exact cand ele sa se inchida, se ridica de pe scaun, smulse caciula de pe capul barbatului si se strecura printre usi, tocmai la timp. In
urma ei, metroul se urni din statie.

Isi puse caciula pe cap si pleca vesela spre casa. Pana la urma viata nu e atat de urata, se gandea ea optimista. Reusise sa resolve inteligent o problema delicata. Il invinsese pe nemernic. Ajunse in casa,
aprinse lumina, scoase caciula. Cand s-o puna pe cuier, incremeni. Caciula ei statea frumos asezata pe raft. Fusese o zi frumoasa, insorita si nu o luase dimineata de acasa.

(Mihaela Lazar)

Un taran si-un avocat

Se stie ca tarani existau pe vreme aceea, desi n-aveau obiectul muncii adica... pamint... nu se stie sigur daca existau avocati sau cu ce se ocupau ei ???!!!

Taranii se ocupau cu munca la CAP sau cu furatul. Unii dintre ei, nu toti. Asa ca taranul din legenda s-a dus si el toamna pe cimp sa ia o caruta de porumb din bunul comun, dar proprietate a Cooperativei.

In drum spre casa ce sa vezi... Tablagiul sau oficial... Sefu de Post (nu postul pastelui si nici al cailor ci postul de paza) zice STOP... si il insfaca pe taran...

Asa carevasazica ai furat din averea poporului... Huuuuooo nenorocitule... te bag la puscarie si pe tine si pe familia ta... si pe-amatii...

Hai Sefu , zice taranul. Iertare, ce sa fac si eu, imi mor copii de foame si gainile si ...

Taci ma, ca nu-i adevarat... vrei sa destabilizezi economia... asta-i furt din averea poporului!

Asa ca taranul nostru legendar a ajuns la tribunal cu dosar penal... nu stim de ce mai era necesar procesul in fata unor astfel de fapte... dar asa e legenda... Se mai spune ca daca n-aveai bani de avocet, ti se repartiza unul automat... asta probabil ca sa fie completa mascarada...

Avocatul nostru din legenda... figura legendara dealtfel in orasel... dar nu prea apreciat deoarece se ineca des in bautura... asta din lipsa de perspective si mai ales de provocari...

De data asta insa, surpriza! Nimereste acest caz cu furtul de porumb si se gindeste... nici hotii nu mai sunt in tara asta ce erau odata... odata cind furau de la banci si cind faceau parte din elita de partid. Asa ca in dimineata procesului cumpara un ziar SCINTEIA si se indreapta agale catre tribunal, sa asiste ca deobicei neputincios la executia hotului.

Dar sa vezi surpriza! Articolul principal din ziar relata pe toata pagina ca productia agricola a tarii a fost strinsa de pe cimp inca de luna trecuta si deja s-au si incheiat araturile de toamna. Si toate astea au fost deja raportate Primului Agricultor al Tarii... Tovarasul Nicolae Ceausescu... URAAAAAAAAAAA de trei ori Ura !!!

Asa ca avocatul nostru l-a intrebat la proces pe judecator... "Pe cine ar trebui sa credem noi in acest caz ???!!!... pe un Tablagiu de tara care pretinde ca a gasit un taran cu caruta plina de porumb pe drum... sau Organul central de presa al Partidului Comunist Roman care raporteaza pe prima pagina ca culesul s-a incheiat demult...

(Slincu Ionut)

Legenda pisicilor hoate

In epoca de aur era foarte greu sa-ti faci rost de haine de firma („blugi”,tricouri, „adidasi”) asa ca niste tipi „inventivi” isi procurau aceste raritati, care erau scumpe, fiindca intrau foarte greu in tara, cu ajutorul pisicilor pe care le legau cu sfoara si le aruncau pe balcoanele unde obiectele respective erau puse la uscat. Pisicile disperate se prindeau cu ghearele de bunurile respective, fiind recuperate impreuna cu acestea.

Tot pisicile mai erau folosite pentru sustrageri din intreprinderi, muncitorul venea cu pisica in geanta, putea sa-i puna segmentii direct pe gat ca pe coliere, sau in alte cazuri cu saculeti special confectionati, unde puneau obiecte marunte, dar valoroase, care nu se gaseau in comert, dupa care eliberata pisica sarea gardul si se ducea acasa cu obiectele respective,

Se mai spunea ca unii militeni au prins firul si urmareau cu sarguinta respectivele feline, facand si cateva arestari.

(Ionut)

Legenda buteliei false

Se stie ca in „epoca de aur” buteliile de aragaz erau la mare cautare. Ca sa obtii una, iti trebuiau fel de fel de hartii, de la sindicat, de la partid, ca ai domiciliul in localitatea respectiva, ca esti casatorit etc.

Datorita greutatii cu care se obtinea o butelie in acea perioada pretul ei la negru era foarte mare. Daca pretul legal de vanzare era undeva in jurul de 300 lei, la negru costa de circa douazeci de ori mai mult.

In aceste conditii, se vorbea la vremea respectiva ca militia era pusa pe jar pentru depistarea si prinderea unui grup de falsificatori, care confectionau butelii false din ghips, de forma si greutate asemanatoare cu a unei butelii goale, pe care le schimbau cu butelii adevarate pline, profitand de cozile si haosul care petreceau cand se primeau butelii.

(Ionut)

Cutremurul din 77

Legenda spune ca la cutremurul din 77, orasul Zimnicea a fost declarat de catre autoritatile locale distrus in proportie de 80%, desi doar cateva case au avut de suferit.

Nicolae Ceausescu si-a anuntat imediat vizita sa vada orasul distrus. Astfel, prim secretarul pe municipiu a dat ordin ca orasul sa fie de urgenta demolat.

La data de 6 martie 1977 a inceput epopeea reconstructiei orasului.

(Cosmin)

Invierea

Mare jale intr-o familie dintr-o comuna, capul familiei fusese gasit cazut in gradina, fara suflare. Ce mai, mos Dumitru murise si trebuia inmormintat. Dar era vara si era cald, asa ca neamurile au hotarit sa nu il tina in casa pina la inmormintare si l-au dus la capela bisericii din comuna. Imbracat in costumul negru special cumparat si intins in cosciug, mos Dumitru a fost privegheat pina tirziu in noapte, cind batrinii care mai ramasesera linga el au adormit, rapusi de oboseala.
...Dar mos Dumitru nu murise ci intrase in moarte clinica, stare din care si-a revenit dintr-o data. S-a ridicat in capul oaselor, a vazut ca locul nu semana cu prispa pe care dormea vara si, tulburat, fara sa-i bage inseama pe cei trei batrini care motaiau linga cosciug, a iesit din capela si s-a indreptat incet spre casa care era aproape de biserica.

A incercat poarta, era deschisa, a intrat in curte si s-a enervat cind a vazut ce harababura era in curte (familia adusese mese si banci de prin vecini pentru pomana de a doua zi).

A intrat in casa cu gind sa-i certe pe baieti si pe nurori pentru dezordine... N-a mai apucat. Cind l-au vazut, neamurile au inceput sa urle si sa fuga care incotro. Doar varul Iosif care facuse razboiul nu s-a pierdut cu firea: si-a facut o cruce mare, a apucat vatraiul si l-a pocnit cu el pe mos Dumitru drept in moalele capului.

(Florin, Timisoara)

Legenda WC-ului de pe munte

Ceauşescu nu era doar cel mai iubit fiu al poporului, dar, printre altele, şi cel mai mare vânător. În anii ‘80 erau multe poveşti despre cum i se gonea vânatul în faţa puştii, fie că era vorba de mistreţi sau de urşi. Şi cum, odată cu el, trăgeau din tufişuri şi mulţi alţi vânători ca să fie siguri că tovarăşul are neştirbită imaginea lui despre vânătorul care doboară prada din prima.

Indiferent însă că vâna lângă Bucureşti sau în munţi, tovarăşului trebuia să-i fie asigurat tot confortul.

Umbla vorba că, la un moment dat, Ceauşescu vâna în Apuseni. Desigur, prin apropiere era o cabană de vânătoare, dar nu chiar în locul din care pornea vânătoarea, ci mai departe. Prin urmare, un activist zelos a decis să-i construiască tovarăşului un WC privat, pentru ca, în caz de necesitate, să-l aibă la îndemână şi să nu fie nevoie să bată drumul până la cabană.

Şi s-a înălţat pe munte un WC - zice-se cam ca la ţară, din scânduri şi înconjurat cu scânduri, dar, pentru confortul tovarăşului, cu toaletă din porţelan, cu capac de plastic şi cu un rezervor improvizat pentru apă, dispus sub tavan, ca să aibă pantă.

Toate bune, numai că pe munte nu era apă. Aşa că au pus ei nişte copii să aducă apă de la cabană cu găleţile şi au umplut rezervorul.

Odată treaba îndeplinită, ar fi pus de pază un soldat de la Securitate să supravegheze obiectivul. Nu de alta, dar să nu-i pună cineva vreo bombă sub fund tovarăşului...

Şi toate au fost bune şi frumoase până să înceapă vânătoarea. Emoţionat poate de întâlnirea cu cel mai iubit fiu al poporului, soldatului i-a venit să meargă la veceu. Desigur, ştia că e exclus să folosească veceul tovarăşului, aşa că şi-a părăsit postul în căutarea unor tufişuri mai înalte.

În vremea asta a ajuns în zonă un cioban. Văzând veceul, s-a minunat el cât s-a minunat după care a intrat înăuntru şi, de curiozitate, a tras apa.

Când s-a întors soldatul şi a constatat tragedia, a avut o dilemă. Cum îşi risca postul mai puţin: dacă lăsa obiectul nepăzit şi dădea o fugă la cabană să aducă altă căldare sau dacă rămânea să păzească de eventuale bombe un veceu fără apă.

Semnat, Nicolae Ceausescu

Intamplarea pe care urmeaza s-o spun, nu-mi apartine, este a unei colege de liceu, Laura, care din pacate a murit. Si imi pare foarte savuroasa, acesta intamplare.

Fratelui Laurei, inca de mic ii placea sa imite semnatura lui Ceausescu, pt ca se gasea la inceputul fiecarei carti, impreuna cu poza tovarasului. Fratele, in varsta de 5 / 6 ani, imita la perfectiune semnatura tovarasului.

Tatal lor era politist si intr-o buna zi l-au cautat 2 baieti cu ochii abastri acasa. Numai ca nu l-au gasit, ci doar un bilet pe usa: “Mami, sunt afara la joaca. Semnat, Nicolae Ceausescu.”.

Bineinteles ca au trebuit date multe explicatii ca sa se dovedeasca ca era vorba de fapta unui copil care habar n-avea de importanta faptului.

(Elena)

Legenda surprizelor Turbo

În cartierele comuniste existau câteva locuri „secrete” din care puteai cumpăra celebrele gume Turbo cu surprize. Ţiganii erau întreprinzătorii perioadei, ei aducând din Turcia cutii pline cu această guma extrem de populară printre colecţionarii de ocazie. Existau case binecunoscute de noi, copiii crescuţi cu cheia de gât, de unde puteam să ne cumpărăm mult doritul produs în schimbul câtorva lei adunaţi cu mare dificultate. Seria de surprize număra în jur de 120 de poze cu automobile din cele mai diverse – modele clasice, monoposturi de Formula 1, maşini de toată ziua. Dreptunghiurile de hârtie lucioasă şi colorată erau folosite drept monedă de schimb de către picime, făcând obiectul nu mai puţin celebrului joc de ţaca (care ar putea face oricând obiectul unei alte legende).

O conjunctură nefavorabilă a făcut ca la un moment dat primele numere din aceasta serie să dispară complet din circulaţie. Găseai cu mare ușurință numerele „mari” din serie însă primele zece erau imposibil de depistat. Fericitul posesor al numerelor de la 1 la 10 avea ceva din aerul unui premiant cu coroniţă în timp ce oricărui doritor al unei serii complete nu-i rămânea decât să-şi roadă unghiile.

Legenda spune că în vremea acestei teribile penurii o gaşcă de copii a dorit cu orice preţ să afle motivul dispariţiei primelor surprize din serie. Zvonul care circula pe atunci spunea că ţiganii care vindeau gumele le desfăceau în prealabil pentru a elimina primele zece numere pe care apoi le vindeau la suprapreţ. Planul găştii era de a pătrunde în casa unor vânzători dintr-un cartier din Bucureşti recunoscut pentru comercializarea gumelor Turbo (aflat, se pare, pe celebra strada Kent din cartierul Tei) şi de a găsi dovezi care să clarifice situaţia o dată pentru totdeauna.

Astfel, într-o joi seara în care toată ţigănimea se distra la o nuntă din cartier, copii au izbutit fără prea mari eforturi să intre într-o astfel de casă (proprietarul uitase un geam deschis care dădea în curtea din spate). După multe împleticeli şi înghionteli provocate de teama de a fi prinşi, copiii au aprins o lanternă şi au început să cotrobăie prin locuinţă. Peste tot erau produse aduse de peste graniţă: blugi, baxuri de Kent şi Marlboro, casetofoane – tentaţii fantastice pentru acea perioadă. Nici urmă însă de pachetele de Turbo.

Echipa nu a abandonat căutările (copiii ştiau cu siguranţă că marfa se afla acolo) şi a continuat investigaţiile în bucătăria casei. Acolo, într-o oală imensă, gaşca a dat peste o substanţă albicioasă în jurul căreia erau înşirate mai multe matriţe care semănau izbitor cu dreptunghiul de gumă crestat pe care toţi îl molfăiau atât de des. Pe o foaie de hârtie stăteau la uscat zeci sau poate chiar sute de viitoare gume. Pe un raft al dulapului, prinse cu elastic se aflau surprizele. Nu erau decât câteva numere. O gamă extrem de redusă, modelele de maşini repetându-se în draci. Îngroziţi de privelişte copiii au luat-o la fugă dărâmând oala din bucătărie, împroşcând întreaga cameră cu o substanţă albă şi lipicioasă. Unul dintre puşti nu a rezistat tentaţiei de a apuca teancul de surprize de pe raft ca până la urmă s-o şteargă şi el pe geamul dinspre curte.

Se spune că de atunci ştiutorii poveştii n-au mai pus niciodată în gură guma Turbo, păstrând de fiecare dată doar surprizele. Ei au aşteptat tipărirea unui nou lot de surprize care să reia primele numere din serie însă acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Apoi a venit decembrie 89.

(Octavian Ionascu)

Legenda spanzuratului din Deleni

Se zice că undeva la ţară, într-un cătun foarte sărac, trăiau un soţ şi o soţie care nu se înţelegeau deloc. Lui îi plăcea băutura, iar ea era pisăloagă din cale afară. Când soţul era treaz, mai era cum mai era, dar de îndată ce soţul se îmbăta era prăpăd. Se certau, se fugăreau, se băteau de-i ştia tot satul. Alături de casa lor trăia o vecină bătrână care, după fiecare ceartă, îl mustra pe soţ: „Bine măi, Ioane, da’ ţie nu ţi-e ruşine să te porţi aşa - ce ai cu femeia? Că îţi găteşte, îţi spală, îţi calcă, ce-o tot bruftuluieşti aşa?” „D-apoi, nu eu aduc bani în casă?”, zicea soţul. „Că dacă mă calcă trenul e vai şi amar de pielea ei de femeie. Şi apoi, ia mai lasă-mă, că mi-e destul o soacră câtă am”, i-ar fi zis soţul.

Azi aşa, mâine aşa, într-o bună zi, după o ceartă, soţului îi vine o idee. Cum s-o facă el pe nevastă-sa să-şi dea seama cu adevărat cam cum ar fi viaţa fără el şi fără banii aduşi de el în casă.

Şi, după o ceartă, cât femeia era dusă de acasă să se răcorească, se aburcă el pe masa din sufragerie, atârnă o funie de lustră, şi-o trece după gât şi se preface spânzurat.

Stă el cât stă acolo şi până la urmă vine şi nevasta. Când îl vede, să cadă jos, şi nu alta! Ţipă, urlă, se sperie şi iese urlând din curte. În drum, dă peste vecina bătrână, îi zice de nenorocire şi fuge mai departe pe uliţă să caute ajutoare.

Vecina intră în casa lor, îl vede pe soţ atârnat de lustră şi aprinde o lumânare, cum ar fi pentru mort.

Stă ea cât stă şi-l ve¬ghează, dar nevasta întârzie: ori că n-a găsit ajutor, ori altceva, în tot cazul, dinspre uliţă - niciun semn.

Şi atunci, cum stă baba aşa singură cu mortul, numai ce-i vine ei în cap să umble prin casă să vadă pe unde or ţine ei banii: şi umblă pe la saltea, se uită pe sub pat, deschide dulapul cu aşternuturi şi până la urmă găseşte ceva într-un sertar cu prosoape.

Văzând-o că umblă la banii lui, soţul se răsuceşte la ea şi din laţ, aşa cum era, îi zice: Păi nu ţi-e ţie ruşine, măi, babo?!...

Baba, când îl aude vorbind pe spânzurat, face ochii mari, icneşte şi moare.

Fratii Petreus

Cine – din cine a trait acele vremuri si a fost destul de matur sa le traiasca – nu isi aminteste ce insemna “Fratii Petreus”?

Pe scurt, se zvoneste ca se baga pui la alimentara – celebrii Petreus – si tatal meu se hotareste sa se aseze la coada. N-am reusit sa-l inteleg de ce a a facut asta, mama lucra in comert si nu ne puteam plange, insa, ce-i drept in momentul cand s-a asezat la rand nu era foarte multa lume.

Vanzarea nu s-a facut pe usa din fata – n-ar fi dat bine la imagine – ci prin spate, cumva pe la depozit, depozit ferecat de doua usi metalice grele care au ramas inchise pana la momentul “z”. Din momentul raspandirii zvonului si pana in clipa “z” se stransesera 200-300 de personae, iar in clipa cand usile fermecate s-au deschis navala acestor persone in acel spatiu stramt a fost cumplit, vuietul acela straniu, tipetele disperate ale oamenilor am putut sa la aud din fata blocului situat destul de aproape cca 200 m.

Tatal meu fiind printre primii a escaladat zidul din fata, impins si ajutat de forta multimii dezlantuite renuntind la pui si terbil de speriat. In spatele lui insa un batran a facut o criza de inima, fiind tot printre primele persoane de la coada nu a mai avut puterea sa escaledeze zidul iar cei din spate nu facut nici un pas inapoi pentru a-i permite sa evadeze. A murit – asa cum ii statea bine omului nou – in rand, probabil in picioare si calcat in picioare.

A trebuit sa vina salvarea si politia ca sa-l poata scoate de acolo. L-au intins pe marginea trotuarului, pe iarba, iar niste batrane i-au aprins cateva luminari. Au venit rudele, debusolate, ceea ce se intamplase era absurd. L-au dus acasa cu caruciorul de la aprozar.

Asta se intimpla prin 1985 sau 1986 nu mai tin minte exact anul. Aveam aproape 20 de ani si am plans pentru un necunoscut ucis pentru un pui. Ma vad si acum privind in urma caruciorului, pot spune cu ce eram imbracata, pot descrie scena cu exactitate – imaginea trupului intins pe iarba, a babelor ce boceau in jurul lui mi s-a fixat pe retina - pot spune ca eram perplexa si nu reuseam sa inteleg tot ce vedeam. Un timp le-am gasit scuze celor ce n-au facut pasul inapoi punind totul pe seama disperarii, erau familii cu adevarat disperate, erau oamenii care aveau sau nu bani dar nu aveau ce manca, nu aveau de unde sa cumpere, insa nimic nu se compara cu o viata si nici azi nu resusesc sa inteleg.

Mi-am promis atunci ca nu o sa mai cumpar niciodata ceva de la aprozarul respectiv – era caruciorul unde tineau cartofii – si m-am tinut de cuvant. Locatia exista si azi, totul se intampla in cartierul Drumul Taberei, numai ca azi, in locul aprozarului este o farmacie – iar astazi evit farmacia.

(Satmari Liliana)

Crema de ras

Prin anii ’80, cand lipsurile de orice fel ma copleseau si cand trebuia sa fac fata nevoilor unei familii cu parinti batrani si cu un copil de crescut, m-am hotarat sa cer ajutorul unei matusi din Melbourne. Si aceasta a inceput sa imi trimita pachete cu ciocolata, bomboane, cutii de nesscafe si alte marafeturi care puteau deschide mai usor usile la doctori, pentru parinti, cu care plateam lectiile de engleza ale copilului, care inlesneau trocul pentru obtinerea unui pui sau a unui kilogram de branza si care indulceau familiei serile friguroase de iarna. Problema era insa faptul ca matusa trimitea aceste pachete cu vaporul si le primeam dupa vreo patru luni de la expediere, iar alimentele aveau termen de expirare si nu puteau fi pastrate si consumate mult dupa acest termen.

Si mai era si nevoia permanenta de bani in casa, asa ca impreuna cu o prietena, mai bateam si targurile de duminica de la marginea Bucurestiului, unde oamenii isi etalau pe toluri puse direct pe pamant, marfurile scoase la vanzare. Asa faceam si noi. Cu ocazia unei astfel de expeditii, am scos la vanzare – printre ceva imbracaminte si carti – si niste tuburi cu lapte condensat, primite din Australia. In ciuda faptului ca pe tuburi scria “condensed milk”, diversi interesati le luau in mana si ma intrebau daca este “crema de ras”. Era mare penurie de crema de ras in acea perioada.

Si prietena mea mi-a spus: mai, vezi ca nimeni nu vrea lapte condensat, dar toti vor crema de ras; nu-ti mai face probleme, da-le oamenilor ceea ce vor sa le dai!

Si asa mi-am vandut cele cateva tuburi de lapte condensat.

Ajungand acasa si povestind mamei mele tarasenia, ne-a spus: Voi nu sunteti normale!

Si azi mai rad cu prietena mea cand ne aducem aminte de aceasta intamplare si ne inchipuim zelul celor care incercau sa se rada cu laptele meu condensat, care trebuie sa va spun, era dulce si lipicios.

Istorie absolut reala!

(Delia Marc)

Colegul de langa mine

Fiecare dintre noi, la locul de munca, aveam cate un coleg “bun”, cu ochi albastri. Toti il stiam ca este turnator la secu, nu din convingere politica, ci din interese carieristice si materiale.

In anul 1981, m-am hotarat sa fac cerere la Pasapoarte pentru o vizita in Israel, la invitatia unei rude foarte batrane.

Intr-o dimineata, primesc in birou un telefon de la securistul institutiei, sa ma prezint la ora pranzului, in strada Eforie, la un birou al Securitatii, la tovarasul Y. Pana sa plec, m-am apucat sa imi fac ordine prin hartiile de pe birou si am rupt in bucatele mici, hartiile depasite de timp si care nu mai prezentau importanta.

Si intra in biroul meu colegul cu pricina, in timp ce indesam in cosul de gunoi, mormanul de scrisori, notite si alte marafeturi, rupte, sifonate, mazgalite. Cu ochii holbati pe cosul burdusit, s-a stropsit la mine nervos, intrebandu-ma de ce nu am cerut si sefilor nostri acordul privind oportunitatea distrugerii unor documente. I-am replicat ca nu am avut timp; trebuia sa ma prezint la Securitate. Si am plecat.

In strada Eforie, in biroul in care am ajuns, m-a luat la o discutie “amicala”, un tovaras imbracat in unul dintre acele costumase insipide pe care puteam sa le vad zilnic pe colegii lui care patrulau pe strazile ultracentrale la orele la care urmau sa treaca pe traseu masinile conducatorilor nostri de Partid si de Stat. Si a inceput: ca stie ca sunt o tavarasa cinstita si serioasa, ca se asteapta sa ii informez despre orice incercare asupra mea de obtinere de informatii in afara tarii, bla, bla, bla. I-am replicat ca eu merg in vizita la niste babe si mosi care au intre 80 si 90 de ani, plecati din tara de peste 50 de ani si dupa inca cateva tatonari, tipul a incheiat cu maretul sfat: tovarasa, aveti mare grija de pasaportul dvs, pe care vi-l vom da, pentru ca in strainatate se fura pasapoartele romanesti. Cu strangeri de mana si multumiri de ambele parti, m-am grabit inapoi la munca.

Deschid usa biroului meu si acolo dau peste colegul meu “cel bun”, care, pe jos, in patru labe, cu fundul spre usa, scormonea in maldarul de bucatele de hartie desertat pe jos din cosul de gunoi, incercand sa alature peticile potrivite, in zelul zau de a reconstitui documentele distruse.

“Ce naiba faci Nelule? l-am intrebat. Vrei sa te ajut si eu?”

Rosu ca racul la fata, dar bineinteles, nu de jena, ci de ciuda ca nu si-a terminat mai repede investigatia si nu m-a prins cu vreo mata in sac, colegul Nelu s-a scuzat, spunand ca de fapt credea ca s-a ratacit in cosul meu, un document de pe biroul sau.

Ei, si din acele momente, am devenit dusmanul de moarte al colegului meu cel bun, mai ales ca la cele de mai sus mi s-au adaugat marile defecte in epoca: rude in strainatate, divortata, etc, etc, asa ca la marea epurare din 1983, o persoana ca mine a fost zburata din institutie si am aterizat intr-o uzina in care am avut parte din nou, de unii “colegi buni”

Istorie absolut reala!

(Delia Marc)

Caleasca de clestar

In inocenta lor, copiii au reprezentat in Epoca de Aur, un real pericol pentru parintii care isi dadeau acasa drumul la gura, manifestandu-si sentimentele si gandurile necenzurate fata de regim. Dar chiar si in absenta unor astfel de iesiri in sanul familiei, copiii puteau fi un pericol.

Fetita unei prietene era deosebit de zglobie: nu statea o clipa locului si ii turuia gura incontinuu. Luand-o intr-o zi de la gradinita si urcandu-se in tramvai, au prins un loc pe banca la geam. Si fetita, in bratele prietenei mele, a inceput sa-i povesteasca acesteia cum si-a petrecut ziua, apoi i-a cantat un centecel pe care tocmai il invatase, astfel ca pasagerii din jur ii zambeau si o laudau.

Deodata, pe strada, paralel cu tramvaiul, a trecut un dric mare, cu cai pavoazati.
Si copila a exclamat: ce caleasca frumoasa, toata numai aur si clestar, e a tovarasului Nicolae Ceausescu?

Liniste totala dintr-o data in tramvai si privirile tuturor atintite catre varfurile pantofilor.
Rosie la fata si cu inima cat un purice, prietena mea si-a saltat rapid odrasla in brate si s-a grabit sa coboare la prima statie, asigurandu-se apoi ca nicio persoana din tramvai nu s-a luat dupa ea pe strada.

Istorie absolut reala!

(Delia Marc)

Legenda amantei de la alt etaj

Cica un tip (insurat) avea o amanta care locuia cu el in bloc, la un alt etaj, dar pe aceeasi scara.

Ca sa petreaca timp mai indelungat cu amanta, tipul nostru pleca destul de des in "delegatii"... Cum facea: isi impacheta valiza, isi pupa nevasta si pleca... citeva etaje mai sus la amanta, unde statea ascuns in casa citeva zile, pina se intorcea din "delegatie". Intr-o noapte, pe cind era in "delegatie", dupa un ospat copios stropit cu niste sticle de vin, amanta stringea masa si vede ca s-a umplut galeata de gunoi, asa ca il roaga pe amicul nostru sa duca galeata la tomberonul din spatele blocului ca, nu-i asa, "cine-o sa te vada la ora asta tirzie din noapte?"

Omul nostru - care era deja in pijamale - isi pune papucii in picioare si iese cu galeata. Toate bune si frumoase: nici tipenie de om afara la ora aia (mai tineti minte, nu?...) Doar ca, intorcindu-se in bloc cu galeata goala, din reflex (aici parerile difera: fie ca era putin afumat, fie din puterea obisnuintei), omul nostru intra in apartamentul propriu.

Va puteti imagina supriza neveste-sii, care il stia plecat de citeva zile bune in celelalt capat al tarii, cind il vede intrind in casa, in pijamale, papuci si cu o galeata in mina...

Inutil de adaugat ca mariajul cu pricina s-a incheiat acolo si atunci...

(Corin Toporas, Toronto)

Legenda spălătorului de cadavre

Umbla vorba că la morga din Botoşani lucra un spălător de cadavre căruia îi erau dragi morţii. Unii zic că nu era la Botoşani, dar asta contează mai puţin. Alţii zic că nu-i plăceau toate cadavrele, dar nici asta nu contează foarte tare.

În orice caz, povestea e că, la un moment dat, a ajuns la morgă o fată foarte tânără şi frumoasă. Iar spălătorul de cadavre s-a angajat faţă de familie s-o aranjeze cât se poate de frumos, căci fata urma să fie îmbrăcată în mireasă, fiind foarte tânără. Şi se zice că era fata aşa de frumoasă, încât spălătorul nostru de cadavre s-a simţit foarte atras de ea - unii zic că mai făcuse asta şi altădată, alţii că nu - în tot cazul, cert e că spălătorul de cadadre a socotit că nu va păţi nimic dacă violează fata moartă.

Doar că, în timp ce acţiona, fata s-ar fi trezit la viaţă - nefiind moartă, ci doar într-o stare cataleptică rar întâlnită.

Vorba vine că spălătorul de cadavre a fost arestat şi condamnat, iar că familia fetei îl vizita la puşcarie, aducându-i pachete de mulţumire că le-a redat fata.

Există aproape o legendă urbană despre cum această poveste a ajuns să-l inspire pe celebrul regizor spaniol Pedro Almodovar pentru filmul „Hable con Ella”. Se zice că un ziar din Sibiu ar fi publicat legenda asta urbană imediat după 1990.

Că o agenţie de ştiri ar fi preluat-o şi că, în felul ăsta, povestea ajuns să circule în întreaga lume, fiind publicată inclusiv de un ziar spaniol. Un editor curios, văzând ştirea şi sesizându-i potenţialul, ar fi trimis în România doi reporteri să investigheze cazul.

Aceştia ar fi mers pe urma ştirii la Sibiu, apoi la Botoşani, nereuşind în cele din urmă să-l găsească pe spălătorul de cadavre, chestiune care arunca un semn de întrebare asupra întregii întâmplări. Cu toate că au bănuit că nu e ceva adevărat, ci doar o legendă urbană, jurnaliştii spanioli ar fi publicat două pagini incendiare şi inventate în presa din Spania despre cazul necrofilului din Botoşani. Pagini pe care i-ar fi căzut ochii lui Almodovar, care, aflat în căutare de subiecte, ar fi zis: bingo!

Legenda unchiului din America

Povestea este despre o familie nevoiaşă din Paşcani care avea rude în America. Se zice că un văr care fusese marinar se însurase la un moment dat cu o româncă din Florida şi se stabilise acolo. Trecuseră anii şi de acum vărul din America era bunic.

Prin anii 80, înrăutăţindu-se situaţia cu mâncarea în România, vărul a început să trimită pachete celor de acasă. Punea el acolo ce credea că nu se strică pe vapor: biscuiţi, ciocolată, ness, bomboane, bubble gum dar şi cărticele de colorat, pixuri şi alte mărunţişuri.

Pentru cei din România cadourile erau fenomenale şi se străduiau să se bucure de ele cât mai mult timp: tăiau lamele de gumă în trei ca să le rămână pe mai multe zile, din ness luau câte o linguriţă ca să imbunătăţească nechezolul, o pătrăţică de ciocolată se mânca împreună cu o jumătate de pâine ca să ţină mai mult şi tot aşa.

De fiecare dată, ruda din America punea în pachet şi o scrisoare scrisă de copii sau nepoţi către verii lor din Pascani, căci vărul din America era foarte patriot, îşi învăţase toţi nepoţii româneşte şi le vorbea de România ca de ţara lor. Copiii americani povesteau cum e pe la ei, ce-au mai făcut pe la şcoală, prin vacanţe, din astea.

Autorităţile comuniste din România deschideau pachetele şi controlau să vadă dacă nu existau materiale subversive. De obicei, cadourile alimentare şi jucăriile ajungeau la destinatari în câteva zile de la sosire, însă scrisorile erau reţinute până când se verificau amănunţit să nu conţină mesaje secrete periculoase pentru regimul comunist. Câteva săptămâni mai târziu, fără explicaţii suplimentare, familia din Pascani primea şi scrisorile care fuseseră în pachet şi care de regulă descriau întreg conţinutul pachetului, să ştie familia din România dacă vameşii sau securiştii au furat din biscuiţii trimişi lor sau nu.

De regulă, vărul din America trimitea cantităţi mici, să nu bată la ochi, dar odată în pachet a sosit, alături de biscuiţii şi ciocolata tradiţionale, un borcan foarte mare de ness. S-au mirat rudele din Pascani, dar, în lipsa scrisorii explicative, au mulţumit în gând vărului din America că a fost mai generos şi şi-au văzut de treabă.

Două luni mai târziu, când terminaseră de mult de consumat tot ce primiseră, le-a venit şi scrisoarea. De data asta nepoţii aduceau vestea tristă că vărul din America a trecut în nefiinţă. Iar ultima lui dorinţă a fost să fie incinerat, iar cenuşa trimisă rudelor, să fie îngropată în pământul natal. Verii din America s-au gândit ei cum să trimită cenuşa şi până la urmă le-a venit ideea să o expedieze într-un borcan mare de ness.

(Cristian Mungiu)

Legenda mortului de la bai

Un pensionar C.A.P. dintr-un sat al tarii pe care nu mi-l amintesc sau nu l-am stiut niciodata, pleaca pentru 2 saptamani la bai la Sovata, cu bilet. Se suie omul in tren condus de nevasta si pleaca.

Vecin de compartiment, un cetatean cam de aceeasi varsta cu el, bonom si foarte indatoritor. Cum drumul e lung, oamenii stau de vorba, despre una alta. La un moment dat, aproape de oprirea intr-o halta, pensionarul nostru pleaca din compartiment la toaleta, lasand bagajul in grija amicului proaspat facut.

Acesta insa, se dovedeste a fi un hot, care abia asteapta si fura omului nostru bagajele si haina si, profitand de oprirea in halta, coboara grabit din tren. Numai ca, deoarece in halta este bezna (intamplarea se petrece noaptea), hotul nostru luand-o printre linii se impiedica si sfarseste sfartecat de un tren venit din sens opus.

Eroul povestirii noastre, intors de la toaleta, gaseste trenul in miscare si compartimentul gol, fara bagaje si fara prieten. Ajuns la bai la Sovata, omul declara Militiei furtul si pana la cercetari se duce si sta cele 2 saptamani la tratament la bai.

In acest timp, in halta unde a avut loc accidentul, militienii gasesc asupra hotului desfigurat, actele si hainele pensionarului, drept pentru care, cred ca mortul e persoana plecata la bai si il trimit plocon familiei acasa sa-l ingroape (fapt care se si intampla dupa datina).

Pensionarul nostru se intoarce dupa 2 saptamani de la bai, spre seara, si pica in sat in amurg... taman cand neamurile ii faceau pomenirea de 7 zile. Panica in sat, fugarire cu coase a "strigoiului" care nu pricepe nimic (nu stia ca rudele ingropasera hotul care-l credeau drept el).

In final, lucrurile se rezolva si pomenirea de 7 zile se transforma in bairamul intoarcerii din morti.

(Nicu Iftimie - Iasi)

Legenda lui Gusti cel înviat din morţi

Se spune că prin anii 70-80 trăia în localitatea Măgoaja (aproape de Municipiul Dej şi locul unde s-a născut vestitul haiduc Pintea Viteazul), unul Gusti, om fără familie şi care umbla hai-hui peste tot în zonă.

Într-o astfel de aventură se afla şi atunci când a vrut să ajungă într-o localitate învecinată, opreşte o maşină din acele vremuri a cărei caroserie nu era acoperită. Şoferul cunoscându-l pe Gusti şi ştiind ce hram poartă i se face milă de el şi fiindcă în cabină nu mai avea loc îi spune să urce în caroserie. Trece un timp şi o ploaie violentă se abate asupra zonei respective, iar eroul nostru profitând că în caroserie se afla un sicriu gol, intră în el şi se adăposteşte de furtună.

Nu trece mult timp şi la o intersecţie un grup de 3-4 localnici opresc maşina, iar şoferul îi pofteşte şi pe ei în caroserie. Urcă bieţii oameni ignorand faptul că lângă ei se află şi un sicriu. Nu după mult timp ploaia încetează. Nemaiauzind picăturile de ploaie şi fără să îşi dea seama că gluma lui va fi una cu urmări nefericite, acesta împinge capacul sicriului, scoate mâna şi întreabă şăgalnic:
- Mai plouă afară ?

Vă daţi seama ce a fost în mintea celor ce l-au auzit, iar legenda (sau poate nu!) spune că cei ce l-au auzit şi văzut crezând că a înviat au sărit din caroserie în timpul mersului, ajungând toţi la spital (poate şi cel de nebuni).

(Raluca Şanta)

Locatarii de la "10"

O mare problema a Epocii de Aur a fost depozitarea in apartamente a mancarii si bauturii de la tara. Pentru depozitare s-a dat si o lege prin care chiar se faceau controale la domiciliu si apareau articole in ziare.

Deoarece benzina era "aur curat" si nu se gasea mai de loc, lumea depozita si balcoanele erau pline cu detoate. In magazine nu se gasea nimic, insa pe balcoane erau Supermarket.

In cartierul Titan exista o banda care cu ajutorul unor carlige adunau damigene, porci afumati, caltabosi, canistre cu benzina si chiloti de buna calitate. Toata operatiunea se facea de pe terasa blocurilor la balcoanele de la 10 !!!

(R.L.)

Legenda pensionarului care a pierdut trenul

Se zice că, într-un mic orăşel de provincie, un pensionar suferind de reumatism se pregătea să meargă la Olăneşti cu bilet de tratament. Fiind vară, pensionarul îşi cumpără bilet la un tren de noapte, să meargă pe răcoare. Îşi face omul bagajul şi, pe la 6 seara, iese în faţa blocului unde obişnuia să joace table cu alţi pensionari. Partidele lor de table fiind un obicei în cartier, atrăgeau mulţi chibiţi.

Joacă omul cât joacă şi, când se întunecă, îşi ia rămas bun pentru două săptămâni de la pensionarii lui care îi urează împachetări straşnice la Olăneşti şi intră în casă. Până la 11 noaptea, când avea tren, mai erau vreo trei ore bune. Ce să facă? Se mai uită el la televizor, se mai învârte prin casă, până la urmă se întinde în pat, cum ar veni, să se odihnească un pic până să plece spre gară. Şi adoarme buştean.

Pe la unu noaptea îl trezesc nişte zgomote. Se dă jos din pat şi constată că cineva umblă la uşa lui de la intrare. Îşi dă seama că e un hoţ care pesemne că a prins de veste că la ora aia el, normal, ar fi trebuit să fie în tren, în drum spre băi. Ce să facă? Până să-i vină altă idee mai bună, apucă la repezeală un castron de mămăligă din bucătărie şi se aşază lângă uşă, hotărât să-i dea hoţului cu castronul în cap de cum intră.

Dar spargerea încuietorii se prelungeşte. Spărgătorul încearcă să deschidă încuietoarea cu un şperaclu, fără să facă zgomot ca să nu-l audă vecinii. Era complet linişte şi pesemne că el stătea cu urechea lipită de broască să audă declicul.

Înspăimântat de atâta linişte şi părându-i-se că yala e pe cale să cedeze, pensionarul îşi pierde cumpătul şi izbeşte cu castronul în broasca de la uşă. Se lasă linişte şi pensionarul se refugiază în dormitor convins că a speriat infractorul, dar neîndrăznind să deschidă uşa să verifice.

A doua zi de dimineaţă sună cineva la uşă. E Miliţia care îl înştiinţează că are un hoţ mort de frică pe preşul de la intrare.

Legenda bombelor de pe autobuze

In acea vreme, toate mijloacele de transport urban din Orastie functionau cu gaz lichefiat. Rezervoarele de combustibil se aflau pozitionate deasupra pe cupeu. Se zvonea la aceea data (in plin razboi rece) ca satelitii de spionaj ai NATO fotografiasera aceste autobuze, puterile vestice intrand in panica deoarece au crezut ca acele rezervoare ar fi rachete balistice.

Conjunctura era perfecta deoarece Orastia era un puternic centru al industriei militare in aceea perioada prin cele doua intreprinderi ICO (mine antitanc, explozibili) IMO (armament, tehnica de lupta).

(FERDI)

Bomboane la sosea!

Lipsa dulciurilor si penuria de produse din cofetarii impingea generatiile de "soimii ai patrie si pioneri " la gesturi disperate.

Ieseam la marginea drumului si faceam cu mana la toate masinile care aveau "numar strain" in speranta ca turistilor straini sau soferilor de tir aflati in tranzit le-au mai ramas cateva bombane sau acadela ca sa ne arunce pe geam. Era o adevarata imbulzeala pe marginea soselui DN7 care tranversa Orastia de la un capat la celalat. Toti cautau sa se aseze intr-un punct strategic, la capat de pod era o intersectie a soselei nationale cu strada care ducea la gara din Orastie. De multe ori circulatia in acel punct se aglomera din cauza autobuzelor care intrau sa duca oamenii la gara CFR, acela era un moment prielnic deoarece se forma coloana.

Desi pare si este o forma de cersetorie la aceea vreme participau absolut toti copii din cartier indiferent de statut social sau nationalitate. S-au incercat diverse tertipuri pt. a pune capat acestei forme spontane de cersetorie de la zvonul ca bomboanele si guma de mestecat aruncate de "straini" sunt contaminate sau sunt cu droguri pana la razii ale militiei (singura de care stiam frica), militieni care la randul lor opreau masinile cu numar strain intentionat si se multumeau in loc de spaga cu o ciocolata sau o bere la doza.

Imi amintesc ca faceam colectie de doze de bere la acea data, eu fiind intr-un fel privilegiat deoarece aveam neamuri de origine germana (sasi) plecate in Germania prin '85 si mai primeam pachete.

(FERDI)

Legenda mortului din tren

Umbla vorba că în ultimii ani înainte de 1989 erau oameni care se specializaseră în a căra morţi dintr-un loc în altul al României. Şi asta pentru că, bineînţeles, familiile îşi doreau ca morţii să fie îngropaţi „acasă“. Dar de ce nu era voie să-i transporţi oficial?

Aici, fiecare are versiunea lui. Unii zic că din cauză că regimul comunist dăduse o dispoziţie că morţii trebuie îngropaţi acolo unde au murit - dispoziţie care ar fi fost dată în perioada ultimilor ani, când regimul dorea să evite adunările publice de orice fel. Alţii zic că ar fi fost legal să transporţi decedaţi, dar erau nişte norme sanitare cumva costisitoare pe care oamenii simpli nu şi le puteau permite.

În orice caz, vorba vine că la sfârşitul anilor ’80 erau inşi care se specializaseră în transport de cadavre dintr-un oraş în altul al ţării printr-o metodă pe cât de simplă, pe atât de macabră: le cumpărau bilet normal de tren la clasa întâi şi îi transportau cu trenul până la destinaţie. Ca să nu dea prea tare de bănuit, îi stropeau din belşug cu alcool ca să dea senzaţia că transportă oameni beţi morţi.

Cea mai cunoscută poveste de felul ăsta e despre doi cărăuşi de cadavre din Bucureşti care s-au angajat să transporte un bărbat mort din Bucureşti până la domiciliul lui din Baia Mare. I-au luat bărbatului bilet la tren, i-au pus o pălărie în cap şi l-au înfofolit, l-au dus pe sus prin Gara de Nord tot zicând: „Aoleu, tataie, da’ ştiu că-ţi place băutura“, l-au suit în tren, l-au pus între ei pe banchetă şi dă-i!

Totul, zice-se, a mers ca pe roate, pentru că mortul avea bilet, iar cărăuşii ştiau cum să se poarte cu naşul. Însă după câteva ore de călătorie li s-au uscat gâtlejurile. În clipa aia, în compartiment zice-se că mai era doar un cuplu tânăr. Cărăuşii au considerat că nu e niciun pericol şi au decis să tragă o fugă scurtă la vagonul-restaurant pentru una mică. I-au rugat pe tineri să fie cu ochii pe bunelu’, că a cam luat la bord - şi duşi au fost.

Acuma, ori că trenul intra în munţi, ori că a pus nişte frâne neaşteptate, cert e că, de la o zdruncinătură, „bunelu“ s-a dezechilibrat şi a căzut pe tânăra de pe bancheta cealaltă.

Logodnicul tinerei l-a ridicat şi l-a pus la loc, mustrându-l. Acuma, nici asta n-ar fi fost grav, dar se pare că „bunelu“, de la curbă şi frâne, a mai recidivat de câteva ori până când tânărul, iritat, l-ar fi împins mai tare la loc pe bancheta lui.

De pe urma impulsului, „bunelu“ s-a dezechilibrat, s-a lovit cu capul de geam şi a căzut lat pe podeaua compartimentului. Încercând să-l ridice la loc pe banchetă, cei doi tineri au constatat cu groază că bătrânul nu suflă şi s-au panicat, crezând că ei l-au ucis.

De spaimă, l-au luat pe sus şi l-au aruncat din tren, pe fereastra vagonului. Un pic mai târziu s-au întors de la vagonul-restaurant cei doi cărăuşi şi au constatat că bunelul nu mai e în compartiment.

„A coborât la staţia dinainte“ - le-au zis cei doi tineri. „Asta chiar nu văd cum putea să se întâmple, că era săracul mort de joi“ - i-ar fi zis unul dintre cărăuşi.

Vorba vine că tânărul care l-a aruncat din tren a fost reţinut, judecat şi în final condamnat la închisoare, fiind singurul român care a făcut puşcărie pentru că a omorât un om deja mort.

Cea mai tare legenda urbana din 80 pana azi

Cristian Mungiu: "Pentru filmul Amintiti din Epoca de Aur, am adunat laolalta impreuna cu Hanno Hoefer cele mai simpatice legende urbane din perioada comunista. Ele circulau uneori ca bancuri, alteori cine le spunea pretindea ca stie el precis cui s-au intamplat.

Eu am ales sase dintre legendele culese, pe cele mai hazlii si mai relevante pentru perioada si le-am transformat in scenarii. Dupa ele, am turnat cele doua parti ale filmului Amintiri din Epoca de Aur: Tovarasi, frumoasa e viata! si Dragoste in timpul liber.

Mai sunt multe alte legende care mi-au placut foarte tare, dar pe care n-am mai apucat sa le bag in film. Cele mai simpatice vor putea fi citite incepind din 24 septembrie pe site-ul filmului www.amintiridinepocadeaur.ro, precum si in paginile ziarului Adevarul.

Povestindu-le unora si altora, s-a nascut ideea de a face acest concurs: cea mai tare legenda urbana
romaneasca din anii 80 si pana azi.

Cititi legendele culese de noi, vedeti-le pe cele pe care le-am transpus in filme si trimiteti-ni-le pe ale voastre la adresa info@mobrafilms.ro cu titlul CONCURS DE LEGENDE URBANE.

Cea mai tare poveste trimisa de voi ar putea sa devina, la randul ei, film, produs de casa noastra de film,
Mobra Films."

Concursul s-a incheiat

Concursul Cea mai tare legenda urbana din 80 pana azi s-a incheiat!

Va multumim pentru textele trimise. Pana la sfarsitul saptamanii 19 - 25 octombrie vom anunta care este legenda castigatoare.

Cea mai tare legenda urbana din perioada comunista este aleasa de juriul format din Cristian Mungiu, Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Razvan Marculescu si Contantin Popescu, regizorii filmului “Amintiri din Epoca de Aur”.